duminică, 25 decembrie 2011

Mofturici sau reciclarea alimentara

Știi că ai un copil mofturos când simți nevoia trei zile mai târziu să împărtășești faptul că a mâncat ceva cu mare plăcere. Dar cum s-a ajuns la așa ceva? Oh what a long strange trip it has been...
Să spunem cum ne-am început ziua, după tradiționalul supt? Am început ca de obicei cu măr ras cu biscuite. Nu bun. Măr ras cu biscuite cu iaurt? Nu prea bun, dar parcă mai merge. Totul nu în scaunul de masă, ci prin sufragerie, ca să se mai uite la o jucărică, să mai uite de gură și să o deschidă luată prin surprindere. Măr cu biscuit și mai mult iaurt? Parcă și mai bine... Da, o să mănânce și ceafă de porc cu iaurt la 20 de ani probabil...
După care... a început dansul în jurul mesei de prânz. Mama, extrem de muncitoare, se apucă să facă supiță de vită cu paste și carne de vită la cuptor cu legume. Bun bun... ei aș! Nimic, gura închisă, capul smucit în toate direcțiile, nu bine... Recurgem la iaurt... Oh, nu! tragedie... mama deja în panică... dacă nici cu atotputernicul iaurt nu merge.... Ne panicăm, ne agităm... ce să facem ce să facem...
Și apare un beculeț... se ia supița și felul doi, se face un mare maclavais, nu de alta, dar să mânănce copilul și ceva carne si legume și carbohidrați... se pune un gălbenuș de ou și cu niște smântână și pac la cuptor cu un mare dat din umeri inocent... hai să vedem... Ieși un fel de budincă. Sinceră să fiu, chiar bună. Mie mi-era foame, aș fi mâncat și castronelul ei, se pare că și ei îi era. Ori îi era foame rău, ori era budinca-amestecătură bună... ideea e că a mâncat tot. Iar eu m-am grăbit să informez... Victorie! Acum... să vedem cum facem budincă de absolut orice trebuie să mănânce copilul asta care crește doar cu lapte, cereale, mămăliguță cu brânză și iaurt! 




duminică, 18 decembrie 2011

Un pas mic pentru omenire

Oficial se poate spune ca acum două zile fii-mea a început să capete curaj și să o ia la picior între un om fix și un punct variabil în spațiu, fie el o canapea, o jucărică, un alt om-suport sau chiar un loc pe podea pe care să se arunce extenuată după cei trei-patru pași pe care îi înșiră.
Mai făcea ea câte un păscior, câte doi, dar fără prea mare dorință de independeță și numai la mare strâmtoare, când era forțată de împrejurări (a se citi "când incompetenții de adulți îi dădeau drumul de mâini în mijlocul sufrageriei și se puneau fix la 10 cm de mânuțele întinse la maxim"). Și acum se va auzi un urlet mândru de nașă atotștiutoare: "V-am zis eu că la zece luni merge în picioare!" Eh, acum să ostoim entuziasmul, parcă nu s-ar numi mers până nu trece de etapa de legănare primejdioasă și de cădere cu mare of în poponeț.
Din fericire pentru mine, alte previziuni nu se adeveresc, precum că ar dori să exerseze mereu să meargă ținută de mâini. Se pare că este foarte mulțumită să se sprijine din ce în ce mai puțin și din ce în ce mai sfidătoare de canapele și alte mobile mai puțin capitonate.






joi, 15 decembrie 2011

Odiseea șosetelor 2.0

Pe lângă ț perechi de șosete pe care le poartă, trebuie să menționez spre amuzamentul oricui în afară de al meu că acele ț perechi de șosete sunt cel mai des și desperecheate. Berbecu tropăie cu veselie prin casă cu piciorul stâng încălțat cu o șosetă roz ce va fi expusă privirilor imediat ce scapă de șoseta verde de deasupra, iar cu piciorul drept într-o șosetă albastră anti-derapantă, pe deasupra uneia albe cu margini roz.
De ce această teribilă încălcare a cutumelor șosețești? Ei bine, doar nu-și imaginează cineva că dacă are două șosete de același fel le va roade și molfăi în egală măsură! Nu, se va ocupa de una, apoi de cea de dedesubt, iar eu mă trezesc în postura de a avea o șosetă roz udă și una uscată. Lenea din mine răspunde schimbând doar șoseta udă și așadar ne trezim pe calorifer cu un șir de șosete desperecheate, în picioare cu alte șosete desperecheate, iar pe parchet proverbiala cărare a lui Hansel și Gretel din alte șosete la care nici cu gândul nu gândeam, pe care le înșfacă voioasă și fie vine să mi le arate și să mi le paseze cu un zâmbet până la urechi, fie le ține cu ambele mâini, două, patru, fie câte-o fi, și le flutură vitejește în stilul elefantului Dumbo.

miercuri, 14 decembrie 2011

Meniu de Rebe Bebe

La cererea avizilor cititori (probabil extrem de plictisiți pe la joburi căci altfel nu-mi explic), să povestim și ce mai mănâncă Rebe Bebe. Ei bine, mama, sătulă de jonglat mâncăruri de oameni mari a la Radu Anton Roman, dar pe care a început deja să le repete, la urma urmei câte feluri de mâncare cu pui  să includă bietul autor într-o carte, a început să o ia razna și să mai facă și câte ceva la comun, evident adăugând sare și mirodenii mai strașnice pe la sfârșit, după ce ia porția pentru Berbecu.
Și acum înșirăm ciulama, rar ca să nu ne pice greu, pește la cuptor, ciorbă cu borș, ostropel (nu prea se dă în vânt după el, dar nouă ne place prea mult), vită la cuptor cu legume, iar azi o noutate totală: pui la cuptor cu mere și cartofi. Exact așa cum se aude: se ia o cratiță de yena, se unge cu ulei de măsline - extravirgin ca doar ne-a învățat ghida din Grecia că ăsta e singurul acceptabil -, se iau un cartof și un măr și se taie felii subțiri care se pun pe fundul crătiții, se înșfacă pulpanul de pui și se pune deasupra, plus doi căței de usturoi, se toarnă apă cât să acopere puiul, se pune o folie de aluminiu pe deasupra și se dă la cuptor o jumătate de oră, după care se ia capacul și se mai lasă să scada apa. Totul la blender după aceea, nu prea rău, așa cât să rămână ceva fâșiuțe de cărniță de ros între gingii. Nu, încă niciun dinte la orizont...
Tot din meniu: firele de la electronice dacă apucă să pună lăbuța pe ele, telefoanele mobile marinate în paharul de apă vărsat de dânsa din cauza noastră desigur, cine ne-a pus să îl lăsăm la îndemână, telecomenzile la abur scos pe urechi de părinții care nu mai prididesc să le înșface din afara razei ei de acțiune... ah și șosetele... ale ei, desigur, pe care cum i le pun, cum le scoate și le molfăie cu mare încântare. Caut "punător de șosete" cu dexteritate maximă, disponibilitate de a lucra ore lungi și rezistență la stres. Între timp, pun câte două perechi, măcar să își scoată câte o șosetă pe rând și să efectuez activitatea de două ori mai rar. Uneori le scoate totuși pe toate odată. Unii dintre noi își amintesc de mine toamna asta în parc cu trei perechi de șosete în buzunar pentru copchilă și cum mă întorceam acasă cu toate trei perechile ude.

Nu!

"Rebecu, nu roade firul!"
Se uită la mine cu ochi mari cum îi iau firul din gheruțe, singurul fir din toata camera care nu a putut fi ascuns în vreun pat de cablu și pe care l-a dibuit imediat evident, iar o secundă mai târziu dorește să-l înșface din nou. Și din nou. Și din nou. Și fereastra rezistă... rezistă... rezistă... amatorii de reclame știu de ce. (Și apropo de reclame, care este fascinația? Oriunde ar fi, orice ar face, întoarce capul teleghidată spre televizor de am ajuns să îl închid toată ziua sau să schimb canalul imediat ce se aude vreo muzichie apetisanta.) Pe când o percutare a cuvântului "nu"?
Cum să nu rod eu firul ăla? Dar e așa de bun, așa de gustos, ah, gingiile mele s-ar simți atât de bine cu plasticul ala negru între ele. Cum să nu ma înfig în singura priză rămasă neacoperită (evident cu protecție contra copiilor, dar parcă totuși nu e bine să îi dea târcoale)?
Ah, pomul! Uite pomul! (Da, ne-am grăbit, ce sa facem) Să tragem de ... ah, nu ajungem... dar nu-i nimic, încercăm, ce dacă e sus? Ne întindem, ne întiiiindeeemmm... și uite cum ajungem cu vârfurile degețelelor la suportul de pom de se sperie aștia doi și sar ca arși. Ce-or avea? Ce s-o întâmpla daca trag și eu un pic? Iar nu? Fir-ar să fie de nu, dar ce am voie să fac? Am voie să rod jucăriile mele... da, dar m-am cam plictisit de ele... Am voie să explorez locuri asigurate contra pericolelor... Booooring! Oameni buni, unde este "the thrill"?
Și cum să nu mă trezesc de zece ori pe noapte când sunt așa de multe lucruri de făcut, atât de multe momente în care aș sta în poponeț sau m-aș ține de barele patului în loc să dorm... Ce-i aia să dormi? Somnul este pentru oameni bătrâni, eu sunt tânără, vreau să trăiesc! Dar singură? Nu, nu e bine singură, trebuie să am companie, cine oare cine? Ah, uite cea mai bună prada, mamamammmama sau, după dorințe, mimimimimi, care sare la primul meu scâncet să ma ia în brațe... și... nu! nu nu! ce faci? Nu vreau să mă culc la loc, sunt prea multe locuri de explorat, prea multe activități de încer... hm... dar ce bine e totuși în brațe... hai parcă aș adormi un pic, dacă tot s-a trezit, să se uite la mine ce frumos respir în somn... Dacă îmi dă și un pic de lăptic e și mai bine... da, da... bun... Sforrrr......

miercuri, 30 noiembrie 2011

Realizări

Ce poate realiza un rebeluș de 9 luni în două secunde cât îți iei privirea de la ea ca să te uiți la televizor? (Mare greșeală...) Păi poate ajunge la cana de cafea (rece, foarte rece și aproape goală) de pe birou, destul de departe de margine, mai ales că tu trăiai cu impresia că în niciun caz nu are cum să se întindă până la ea, și poate face jumătate de podea cu stropi de cafea... După care, în scurtul timp în care te duci să iei mopul (Mare greșeală...), ajunge și la castronelul cu fructe de pe masă, referitor la care trăiai iar cu falsa impresie că l-ai pus destul de departe și îl poate trânti pe jos. La urma urmei tot nu-i plac fructele... Cât te mai învârți să strângi, mai trântește niște telecomenzi și se apucă să facă boxele tare, cât de tare, (deja mă repet, dar eram iar sub falsa impresie că nu ajunge la butoane) ca pe urmă să le te duci să le dai mai încet, ca pe urmă să le facă tare... și tot așa vreo 10 minute....

marți, 29 noiembrie 2011

Rebecu Berbecu și medicii...

... sau cum poate un singur copil cu un singur tip de simptom să fie bolnav de două lucruri în același timp din perspectiva a doi medici diferiți...

 Dar totul este posibil, am învățat mai de mult. Este posibil ca la o viroză să ți se dea trei scheme de tratament diferite de la trei medici pe la care ai alergat disperat pentru că nu scădea febra copilului...  Tot așa este posibil să îți tușească copilul cu hârâieli și să ți se spună de la Medlife ca are o bronșită incipientă și că trebuie făcuți aerosoli, iar pediatra care o știe de la o săptămână să îți spună că are... cum era?... faringo-traheită acuta, da. Adică pe românește roșu în gât. Și necesită sirop de tuse și spray...

Eu pe cine cred și cum îmi tratez copilul?



miercuri, 23 noiembrie 2011

Definiția fericirii

Desperate Housewives sezonul 8 și prăjituri de la Călărași

Bipede și patrupede


Asemănări între un  biped și un patruped
- rod pantofi dacă sunt lăsați să ajungă la ei. Poate o diferență ar fi că bipedul încă nu are dinți...
- salivează (ca să mă exprim finuț) și umplu pernele de pe canapea de urme umede
- scot sunete agreabile când te văd... pentru că a venit mâncarea, nu de alta... sau joaca...
- aleargă după minge, unii mai repede, alții mai încet...

Diferențe între un biped și un patruped (la o privire finală, se pare ca un titlu mai bun era ceva cu plusuri ale patrupedului)
- patrupedul vine la chemare, bipedul se uită inocent și o ține pe a lui, eventual cu un zâmbet dezarmant. Cum, nu e bine sa umblu la butoanele de la boxă? Și nici sa merg întins către primul coș de gunoi?
- patrupedul înțelege de nu, în timp ce bipedul se uită și mai inocent, cu un zâmbet și mai dezarmant. Cum, nu e bine să umblu la priză? Ia uite-i și pe ăștia... Se panichează așa... când eu am brevet de electrician... Ah... ce-i asta? Protecție de priză? Hm... lasă că îi vin eu de hac la un moment dat...
- patrupedul știe să aducă mingea, bipedul... știți deja, inocent și zâmbitor...
- patrupedul știe să mănânce și să bea singur, bipedul împroașcă tot cu mâncare și eventual nici nu vrea să înghită nimic oricâte sunete animalifere ai scoate și oricâte obiecte i-ai arăta care să-i distragă atenția pentru o secundă binecuvântată în care uită să-și încleșteze fălcile și reușești să-i strecori o linguriță de materie suspectă digerabilă...

Una peste alta... dacă nu doriți bătaie de cap... luați-vă un cățel... Dacă doriți un ghem de râsete, piciorușe tropăitoare pe coaste paterne, mâini trăgătoare de păr matern și o casă explorata prin băgarea în gură a tuturor obiectelor pe rând, faceți-vă un copil.

marți, 15 noiembrie 2011

39 de fire albe...

... mi-au ieșit când am văzut termometrul arătând 39,8 la Rebe Bebe. Evident toata treaba s-a petrecut la 11 noaptea într-o sâmbătă. Tot respectul pentru ambulanța românească pe care i-am sunat, au ascultat care era problema și în zece minute au trimis la ușă ditamai medicul primar pediatru, pe numele ei Cătălina Varlam, o minunăție de om care a venit, ne-a zis să îi mai plantăm copilului o jumătate de Novocalmin după cel dat deja de mine mai devreme și să o îmbrăcăm cu dresuri udate cu apă la temperatura camerei și să îi punem pe cap p căciuliță udată la fel, a stat cu noi o oră cât timp i-a scăzut copilului febra la 38,5 (ceea ce mi s-a părut o nimica toată de temperatură) și a mai și socializat cu odrasla între timp, odraslă care era într-o mare veselie chit că ardea ca un cuptor, totul cu un mare zâmbet pe buze care ne-a mai adus inima la loc.
După cum spuneam, tot respectul pentru serviciul de ambulanță românesc, la care apelam pentru unul dintre noi pentru prima dată. Am înțeles de la altă lume că ar mai exista și surprize neplăcute, dar din fericire pentru noi a fost un prim contact (să sperăm că și ultimul... sau că nu vor mai fi multe) care a lăsat o impresie bună.
Una peste alta, am adunat trei zile cu febră ba 38, ba 39... ca atunci când în sfârșit am aterizat la pediatră să ne trezim că a dispărut febra. Viroză. De bine, că nu a fost nevoie de antibiotice după cum se vehicula.
Rebe Bebe este astăzi în a doua zi de recuperare, doarme de rupe (tot cu întreruperi, nu vă impacientați), vrea în brațe la mama, de, a fost răsfățată până acum și s-a învățat, iar acum acum șade în mijlocul sufrageriei și flutură vajnic câte o șosetă în fiecare mână. A, pardon, cât am scris eu o propoziție s-a deplasat la scaunul de la birou și... a tras de pe el hanoracul roz (al ei evident)... iar acum sta proptită în două piciorușe sub falsa impresie ca se ține de hanorac... Șșșș, nu spuneți nimic, să nu se prindă.
Mama este așa de amețită și nedormită că a reușit să ardă pe o parte niște amărâți de cârnați țărănești pe care plănuia sa îi pună în varza de Reghin. Da, știu am mai zis de varză, dar aia era de Bihor. Mare diferență! Deci ce am pus? A, da, o varză tocată de mama cu intenția de a o face salată și oprită din nobila cale și aruncată în cratiță, peste o ceapă călită. În cealaltă parte, o tigaie cu cârnați prăjiți nu prea mult (deci nu cum am făcut eu), de tăiat felii și de pus împreună cu varza după ce fierbe doamna o oră. Da, știu, rețeta lui Radu Anton Roman presupune și carne de vițel și carne de porc... ei, na, azi dăm rasol, ne răsculăm...  Totul se pune la un loc, cu boia și sare, se adaugă dafin și cimbru și se mai lasă la fiert zece minute, se toarnă pe deasupra un pahar de bulion amestecat cu unul de smântână și cu mărar... și gata după alte cinci minute de clocot. Tocmai bine pentru un om care nu are chef de stat prea mult în bucătărie, ci cu mâna pe fruntea copilului.

vineri, 11 noiembrie 2011

Prietene, multe prietene

Am citit acum ceva vreme pe unul dintre blogurile urmărite de mine despre frustrările unei mame cu doi copii care se trezise că prietenele se topiseră încetul cu încetul, ocupate cu alte lucruri ce nu implică scutece și chirăieli, și descoperisem cu mare încântare că în cazul meu a fost invers. În mod surprinzător (sau poate nu), am reînnodat relațiile cu vechi prietene din copilărie cu câte doi copii și nevoi nebune de compătimire la comun, am strâns relațiile cu prietene și colege de breaslă, una cu un copil la fel de hiperactiv ca a mea, dar cu un an mai mare, în care văd oglindite toate cele ale Rebecăi, iar una cu un copil pe drum, am cunoscut mame cu băieței care dorm toată noaptea sau care se trezesc la fel de des și cu care mă plimb în parcul IOR o dată pe săptămână, play-date direct, am început să vorbesc cu prietenele avute de dinainte cu mult mai des, am reconstruit podul prieteniei cu colege de liceu și facultate cu băieței de un an și doi ani care râd la tine sau în grupa mică la grădiniță care atunci când Rebe Bebe va ajunge la rândul ei grădiniță vor fi în grupa mare și îi vor arăta cum e treaba pe acolo.
Și mi-am dat seama cât de important este să ai oameni în jur care trec sau au trecut prin același lucru, care să-ți spună că primele trei luni trec, că la un moment dat nu vei mai bântui nedormită prin casă în mijlocul nopții câte două ore cu plodul în brațe care plânge neostoit dacă îl lași jos (jur că are un aparat de măsurat altitudinea inclus), care să te invite la plimbări în parc pentru a vă putea plânge împreună de toate cele și a vedea că nimeni nu e singur sau care pur și simplu să lase copiii acasă sau soțul și să iasă la cafea.Și să nu uit să îi ridic statuie mamei fără de care sănătatea mea mentală ar avea de suferit. Și să menționez că atunci când Costi e plecat din București sau iese în oraș cu băieții îl aștept cu flori la geam.
Așa că dacă cineva citește postarea asta și are o prietenă sau un prieten cu copil sau pe drum... poate îi dă un telefon sau se oferă să meargă în vizită. Contează enorm orice cuvânt articulat.  

Un păscior mic pentru Rebe Bebe

Acum vreo cinci zile, a doua zi după ce a împlinit nouă luni, Rebe Bebe s-a lansat în cariera atletică. A făcut primul păscior nesusținută de nimeni. Pe al doilea l-am imortalizat, la primul eram prea ocupați să ne ținem brațele împrejurul ei ca nu cumva în avântul ei motric să facă un mare plonjon pe parchet.
Acum deja a căpătat un mare curaj, face câte doi pași la rând între noi sau își dă drumul la mâini când se ține de canapea și face un pas aruncător spre a doua canapea. Iar Cami, nașa/best friend-ul/mătușa de a doua/mamă stresată și încercănată de copil de doi ani în care mă văd în curând, se umflă în pene: "V-am zis eu că la zece luni merge în picioare!"


duminică, 6 noiembrie 2011

Nefăcute

Rebe Bebe reuși imposibilul: să pice de pe canapea ca o placințică pe parchet. Nu pe covor, nu avem covor. Pe parchet. La aproape nouă luni, pot să o consider o realizare ca nu a picat mai devreme? Să ne înțelegem, nu era sub supravegherea mea, ci sub cea bunicească. Care bunică a simțit o nevoie imperioasă de a mătura în bucătărie și de a părăsi copilul adormit pe canapea în sufragerie. Mă depășește de ce dormea pe canapea și nu în pătuțul destinat acestui scop.
Faptul este fapt, în secunda în care am intrat pe ușă, încărcată precum catârul din poveste (să nu aibă cumva cineva impresia că mă dusesem să îmi fac de cap) și am întrebat unde e copilul, primind răspunsul inocent "în pat " (parcă pat nu înseamna canapea), s-a trezit și a dat să miște, fără a mai fi oprită de bare protectoare, și s-a trezit grămadă pe jos.
Rebe Bebe a urlat, mama a văzut roșu în fața ochilor și s-a repezit  la 100 de metri garduri (adică a sărit ca o căprioară peste gărdulețul despărțitor dintre sufragerie și bucătărie), ajungând într-o suflare lângă odrasla urlătoare, dar evident prea târziu, pocinogul se produsese deja. Sinceră să fiu, a urlat mai puțin decât în alte dăți când picase pe spate sau cine știe cum, în încercările de câștigare a independenței mobile, sub supravegherea ambilor părinți care cred totuși că nu se poate merge non-stop în mersul piticului după copil. Mai mult a urlat mama în direcția propriei mame, lăsată fără cuvinte în fața furiei cu copil agățat de gât.
A trecut, evident, fără nici măcar un cucui, doar cu o mare sperietură și cu o bunică ce a promis să nu mai scape copilul din ochi în locuri nebarate.
Am avut și o premieră culinară, probabil simțind nevoia să-mi vărs amarul pe ceva neînsuflețit, și anume o iahnie de fasole a la Maramureș, aleasă pentru că îmi adusese aminte de bunică-mea, care cu multă osteneală m-a crescut fără să îmi provoace prea multe cucuie. Aveam o jumătate de kilogram de fasole, pusă la înmuiat cu o zi înainte în vreo două ape, pe care am fiert-o cu dafin și sare vreo două ore (rețeta zicea o oră jumătate, better safe than sorry), am aromat-o cu piper și ceva oțet. Am luat ceva zeamă caldă pentru a amesteca o lingură de făină în ea și am adăugat toată amestecătura la fasole, lăsând-o pe foc până s-a îngroșat sosul. Între timp, am prăjit două cepe și 200 g de costiță în untură și le-a adăugat să nu se simtă fasolea singură, împreună cu vreo patru linguri de smântână... și cam asta a fost. Plus niște murături. Simplu și la obiect, tocmai bine pentru o zi în care nu mă puteam concentra la nimic pentru că mereu vedeam copchilul căzut ca o frunză pe jos. Mi-am adus aminte cum mâncam câte două farfurii așa și bunică-mea se umfla toată în pene, că doar nu e nimic mai mulțumitor decât să ți se îndoape odorul cu ce ai făcut tu. Eu nu prea știu cum e treaba asta, Rebe Bebe încă e cam mofturici. Și nu, nu a primit fasole.



miercuri, 2 noiembrie 2011

9, 3, 1

9 kilograme care se deplasează ușurel ușurel de la stânga la dreapta picioarelor mele, pe propriile piciorușe, ținându-se de genunchii mei și călcând invariabil pe propriile mele labe ale picioarelor de fiecare dată când execută traversarea cea temerară. 9 kilograme care se avântă vitejește sub primul scaun întâlnit pentru a se ridica în două lăbuțe imediat ce ajung sub el și, în cazul în care nu sunt oprite la timp, se dau cu capul de fundul scaunului. 9 kilograme care au o viteză fantastică, încep să "hai la mama", sunt atrase de orice presupune multe butoane și eventual luminițe, telecomenzi, telefoane mobile, boxe, laptop sau, de ce nu, mașina de spalat.
Da, aproape 9 luni și 9 kilograme.

3 ore. Azi noapte, de somn neîntrerupt. Acum două nopți, de somn neîntrerupt. Am apucat chiar sa și visez un pic. Așa începe să arate fericirea, total bliss.Talk about low expectations.

1 broască de pluș. Pe care o vântur la 8 dimineața în stânga și în dreapta pentru a amuza odorul, acompaniindu-i cu o voce oarecum răgușită fragmentul pe care îl emite constant când este apăsată pe burtică, din repertoriul formației fantomă Aqua, ce pare a fi o eternă favorită a fabricanților de jucării.

luni, 24 octombrie 2011

Varză cu carne. Și eu, și prânzul

După cum sugerează discret (extrem de discret) titlul, sănătatea mea mentală o ia încet razna, cu fiecare trezire la fiecare oră, dacă nu jumătate de oră, în timpul nopții. Mai recent am descoperit cum se poate adormi cu copilul în brațe și cum te poți trezi o secundă mai târziu îngrozită să nu o scapi. Și încă nu îi dau dinții? Nu. Vai. 
Alte isprăvi? Pot da asigurări că dacă există un singur lucru pe care nu vrei să îl atingă într-o cameră, fix acolo se va duce. În cazul meu, dacă uit o secundă că am un copil mobil o voi găsi drept lângă găleată și cu intenții clare de a băga mopul în gură. Intenții zădărnicite cu urlete premergătoare emise de o mamă isterizată cu intenția proprie de a distrage atenția copilului în secunda următoare, în care, oricât de rapid ar străbate livingul, nu ar avea cum să ajungă lângă progenitură, iar dezastrul s-ar produce. Din fericire, când progenitura aude dulcea voce a mamei (dulce la limita spargerii paharelor), întoarce capul și uită de problema din apropiere. Mai pot da asigurări că pe lângă papuci, copchilul va iubi și orice pereche de încălțăminte. Cu cât mai umblată, cu atât mai bine. Ceea ce se transpune în eterne evadări din living ale copilului cu scopul clar de a se repezi în patru labe drept în prima pereche de pantofi imediat ce face dreapta spre hol și în eterne ridicări cu icnete de pe canapea ale tinericii mame pentru a prinde progenitura pe drum. Alte asigurări? Podeaua va arăta ca după taifun în fiecare zi, cu jucării răsfirate peste tot, pe sub canapele, pe sub scaune, cu șosețele desperecheate peste tot pentru că pe măsură ce și le bagă în gură le schimb, dar nu se știe cum ajung să găsesc doar una dintre cele băgate în gură.
Ca să păstrăm putere, trebuie să mâncăm, nu? Așa că prezint și o minunată varză cu carne de la Bihor care l-a făcut pe Costi să radă farfuria, deși, pretinde el, nu îi place varza. Nu m-am lămurit dacă în general sau doar cea făcută de mine până acum. Avem deci o varză, o lingură de ulei, 100 ml de smântână, un gogoșar (eu, de, un ardei), un ardei (eu, de, încă un ardei) o ceapă, o legătură de mărar, o lingură de cimbru (hm... cred că pe ăsta l-am uitat de tot... ), doi căței de usturoi (parcă și pe ăștia i-am uitat... vai), trei roșii, sare, piper, juma de kil de carne (la noi au fost niște pulpe de pui) și 200 g de carne afumată (ici la noi niște slănină de la congelator). Ceapa tocată, ardeii tocați (evident și gogoșarul dacă există așa ceva prin preajmă) și carnea (bucățălită dacă e cazul) i-am înăbușit în ulei, timp în care am tăiat varza fideluță (more or less), am opărit-o și am amestecat totul cu mare înverșunare, sare, piper și (oare?)usturoi, cu apă să aibă în ce se scălda tot și am pus toată trebușoara la fiert până a dat în clocot și a scăzut puțin. După aceea, pac! un capac de felii de roșii peste ea, presărate cu cimbru (ah, da! am pus cimbru!), pac! un capac la propriu și pac! la cuptor o jumătate de oră. Sau mai mult, nu se supără nimeni. La sfârșit, am tocat mărarul, l-am amestecat cu smântâna și am turnat pe deasupra toată combinația. O nebunie! 
A primit și fii-mea un vârf de linguriță, după care a revenit la spanacul ei. Da. Spanac. Proaspăt. S-a dus Costi la piață și mie nu mi-a dat altceva prin cap decât să spun să ia niște frunze și pentru ea. Am regretat amarnic la fiecare frunzuliță spălată. Dar ce, spanacul congelat nu e bun? Deosebit, vă spun! Spanac cu gălbenuș de ou, smântână și brânză de vaci făcută în casă. Nu o nebunie. Dar mâncat. De Rebe Bebe, nu de mine, chiar până la spanac nu m-am coborât.   
Mai am de menționat niște delicii culinare care nu au nimic de a face cu mine sau Radu Anton Roman, dar trebuie neapărat încercate când are lumea chef de o după-amiază ploioasă petrecută la căldurică, în atmosferă ciocolatie și la propriu și la figurat. Am ieșit duminică la "Chocolat" și am mâncat niște prăjituri divinnneeeee. Nu dau nume, trebuie descoperite, toate par la fel de gustoase. Iar ciocolata caldă divinnnnăăă... dar mă repet. Recomand. Din toate papilele gustative.

miercuri, 19 octombrie 2011

Friptură de pui cu iz de copil neastâmpărat

Da, fii-mea face parte din tagma copiilor superactivi cu mame superextenuate la sfârșitul zilei. Toata lumea este încântată de cât de activă este și cât de zâmbitoare. Evident și eu. Dar mi-aș dori un pic de somnic. Doar un pic. Astăzi a dormit fix o oră și jumătate într-o singură repriză după ce toată noaptea s-a trezit cam o dată pe oră, dacă nu de câteva ori și la jumătate de oră. Știu pentru că e un hobby de al meu să mă uit la ceas de fiecare dată când mă trezește. Probabil ca să mă prost-dispun instantaneu când descopăr cât de puțin am dormit între o trezire și alta. Dacă îmi spunea cineva acum ceva timp că voi privi cu jind înapoi la lunile de început, când se trezea o dată sau de două ori pe noapte, aș fi râs. Acum ne trezim (cu toții, cred că și cu vecinii) de cel puțin trei ori pe noapte în rarele nopți bune și de zece ori (nu glumesc) în nopțile cele mai rele. Asta este, mă consolez gândindu-mă că niciun adult nu se trezește strigând după mama. Deci am șanse la o noapte de somn la un moment dat.
 Să recuperez niște găteli. Sâmbătă am repus în scenă o fenomenală friptură a la (cine?) Radu Anton Roman, care devine deja o tradiție culinară de weekend. Nu de alta, dar cine nu iubește să arunce niște carne și cartofi la cuptor și să scape de probleme? Eh, asta e puțin mai pretențioasă, dar tot îți dă impresia că ai scăpat de muncă. De mult dădeam târcoale unui "puiălău" din congelator; după cum sugerează titulatura, era un pui întreg, de curte, pârlit frumos, curățat frumos și oferit de soacră-mea acum ceva vreme, de care fugisem o grămadă de vreme, trecându-mă sudori numai la simpla idee de a sta pe lângă el ca să se dezghețe și de a mă lupta cu el ca să îl bucățălesc. Din fericire, Costi era acasă, așa că s-a încumetat și l-a sinucis el, alegându-ne noi cu niște fenomenale bucăți de friptură și de ciorbă. Nu dezvolt ciorba, din aia normală, știți voi. Așadar, aveam carnea, aveam voință, aveam rețeta de friptură și am început cot la cot sa ne amuzăm. Copilul plecat la plimbare cu mama, nu cu doi părinți denaturați care să-l ignore pentru o friptură.
Pe lângă pui, am mai înșirat 300 ml de smântână, 200 g de unt, o lingură de pastă de usturoi, două legături de pătrunjel (rețeta spune trei, dar pentru un pui întreg... acuma na... nu era să rămânem fără ciorbă... ), sare și piper din belșug. Undeva se menționează și măruntaie... dar cine dorește rețeta ca atare și nu trecută prin lentila mea poate să se ducă direct la sursă.
Am înșfăcat așadar bucățile de pui, le-am frecat cu usturoi, sare și piper, apoi am amestecat 150 g de unt cu pătrunjelul tocat, sare și piper și le-am strecurat cu grație sub piele, Jamie Oliver style (Radu Anton Roman style ar fi presupus puiul întreg și cu burta umplută cu acest amestec și cusută). Apoi am luat restul de unt și am uns cu el o tavă cu margini înalte, unde nu am pus un grătar de bețigașe (de, incompetenți), în care am pus carnea la cuptor, la foc iute ca să se coloreze la început, după care la foc potrivit vreo oră și jumătate, timp în care am tot făcut ture prin bucătărie ca să turnăm pe deasupra linguri de smântână diluată cu un pic de apă. După ce am rămas fără smântână, am exploatat sosul ca să ungem puiul, care a prins o coajă maronie fenomenală.
Și gata. O nebunie! Garantez! Plus niște cartofi fierți 15 minute, trași în unt și amestecați cu un sos de iaurt cu mărar (din aceeași sursă). 
Pofta bună!

vineri, 14 octombrie 2011

Pilaf cu pui și pui de om


Şi uite ca am ajuns peste încă o zi în care nu am avut timp de scribuială. Nu ştiu de ce, mă sunase the bestest friend să mă întrebe ce am mai făcut şi nu fusesem în stare să desprind nici măcar un moment memorabil. Aşa sunt unele zile, parcă au trecut fără să îţi dai seama că au trecut. 
Din fericire pilăfuţul meu de miercuri a rezistat avansurilor inamice şi pe ziua de astăzi aşa că nu există îngrămădeli culinare care să mă bulverseze prea rău. Asta a devenit soluţia de cam 8 luni încoace: mult şi rar. Multă mâncare o dată, dar gătit rar şi anume. 
Din seria ce mai avea Anca în frigider şi voia să le extermine, am dibuit minunata următoare reţetă (da, ştiu... cine nu ştie să facă pilaf de pui? Acu' ce să fac, asta am gătit, asta povestesc) care necesită ceva carne de pui (în carte o ţine una şi bună la fiecare fel de mâncare cu câte un pui... eventual şi cu măruntaie, acuma câţi pui să tot mănânci pe săptămână, nişte pulpe nu or fi bune?), o ceapă mare şi vânjoasă, doi ardei fiţoşi, un morcovete zdravăn, două roşii fenomenale, o cană de orez, ulei (eu pusei unt... de, să fie o bombă calorică mai serioasă), sare, piper, boia.  
Am tocat ceapa finuţ finuţ, am sinucis morcovul pe răzătoare, am făcut cubuleţe din ardei şi roţii. Asta de încălzire. Pe urmă, am pus tigaia pe rug (referinţe evidente la Inchiziţia spaniolă în caz că cineva îşi imaginează că nu am aragaz), am expus untul la torturi cumplite care l-au topit de tot şi am chinuit şi ceapa (a se citi am înmuiat ceapa în el), apoi am adăugat carnea să sufere şi ea chinuri arzătoare. Cartea spune să trânteşti şi orezul peste ca să capete aromă de prăjeală. Acuma nu ştiu ce la ce fel de tigaie se gândea autorul, că în a mea nu au încăput toate neam şi a trebuit să scot carnea şi ceapa ca după aceea să pun orezul (spălat, da) ca să se orienteze puţin spre gustul de prăjeală. Din nou, ce fel de tigaie este vizată de se spune că se adaugă apă să acopere tot? Eu a trebuit sa execut un transfer într-o mare cratiţă de yena în care au încăput toate, carne şi orez şi tot restul, plus apă cât să le acopere. Tocmai produsesem o ciorbă de pui, aşa că în loc de apă simplă am pus o parte din zeama de la carne. Bun. Plus toate condimentele. Astea mai lipseau. Şi totul la cuptor, la foc mic mic pentru 45 de minute. Mai mult sau mai puţin. La final, arăta bestial, roşiile făceau tot spectacolul la suprafaţă.
Dacă a mâncat copilul? Nu m-am riscat, părcă am mai sta nişte ani până trecem pe ceapă şi carne rostogolite în unt în tigaie. Ce făcea copilul sub privirile duioase ale părintelui de gen masculin? La început s-a bătut cu pachetul de şerveţele umede. Pachetul a câştigat. Cum? Era atât de încântată că pusese mâna pe el încât îl scutura cu poftă şi a uitat să-şi mai menţină poziţia verticală şezândă. Aşa că a aterizat pe spate cu mare viteză. Accidente casnice, de... Am zis eu că o să alerg cu perna după ea pregătită să o arunc cu boltă în momentul în care își pierde echilibrul. Apoi se ținea de comodă și se înfoia la ea, dând cu palma cu mare poftă. Ce face în acest moment? Roade cu mare poftă telefonul meu mobil recent stricat, fără speranță de reînviere, de am ajuns să o bănuiesc că intenționat l-a azvârlit de nu știu câte ori pe jos.

miercuri, 12 octombrie 2011

Frustrări

Azi sunt frustrată. Sunt frustrată pentru că m-am trezit de nenumărate ori azi noapte, că a mea copilă se agita ca la maraton prin pat. Sunt frustrată pentru că mi-am dat seama că nu ne-am tăvălit pe podea decât vreo două ore pentru că în tot restul timpului a stat cu mama pentru că eu a trebuit să alerg pe la cumpărături şi să fac multe lucruri indispensabile traiului de zi cu zi pentru că trebuie făcute... pentru că. Sunt frustrată pentru că trebuie să dorm. Visez la o pilulă minune care să îţi anuleze oboseala şi automat să îţi dubleze timpul. Să poţi să le faci pe toate şi în acelaşi timp să nu pierzi nicio secundă din viaţa copilului tău.
Fiind eu deci atât de frustrată, am să amân pe mâine aventurile culinare (oricum mâine nu gătim, deci putem să rememorăm), ca să păstrăm tema de la care am pornit totuşi, şi am să mă mulţumesc să fiu nemulţumită de ziua mea.



marți, 11 octombrie 2011

Suflăm în sufleu

Astăzi am avansat copilul la sufleu de dovlecei. Nu după reteţa lui Radu Anton Roman, evident, nu are usturoi. Dar are smântână. Bun, bun. Cred că am o problemă, nu cred ca multe mame mănâncă mâncare de bebeluşi cu plăcere. Eu da. Mă uit urât la ea când termină cerealele şi mă lasă în pom. Glumesc, desigur.
Se ia o bucată mamă nedormită (nu întrebaţi că mă pornesc), se plantează în bucătărie şi se ia una bucată copil care se adoarme înainte. Nu de alta, dar una bucată mamă nedormită nu rezista psihic la una bucată copil mârâitor în scaun şi la gătit în acelaşi timp. Se mai ia una bucată dovlecel, se curăţă, se scot preventiv seminţele, se taie bucăţi şi se pune la fiert. Cât se cuvine ca să fie bun de strivit cu furculiţa. Da, de la ceva vreme am trecut-o pe Rebe Bebe la mâncare strivită cu furculiţa, după ce am descoperit că blenderul avea o sforicică suspectă sub elice care începea să se dezintegreze. Tot răul spre bine, măcar am percutat că poate să mestece cu gingiile ceva bucăţele ce nu pot sa le strivesc ca lumea. După ce a fiert dovlecimea măria-sa, se amestecă cu o lingură de brânză de vaci - făcută în casă (da, ştiu... e grav...) neapărat de o mamă nedormită şi eventual un pic isterică de dimineaţă -, un gălbenuş de ou şi o lingură de smântână. Toată amestecătura verzuie se aruncă la cuptor timp de 20 de minute la foc mititel. Pe urmă, se scoate şi se lasă la răcit. Nu se suflă în el ca să se răcească în pofida titlului.
Copilul evident s-a strâmbat. Nu. Mersi. Mama s-a strâmbat înapoi: las' că am eu ac de cojocul tău. Şi a amestecat prompt şi o lingură de iaurt. Da, ştiu, deja devine un obicei. Dar nu are ce să strice, nu? Mai ales că brusc după aceea, sufleul a fost ras din castronel. De copil, nu de mamă, după cum s-ar putea greşit presupune dacă ne luăm după primele propoziţii din postare.

luni, 10 octombrie 2011

Perişor, Pelişor şi perişoare

Fii-mea începe în sfârşit să dezvolte o oarecare podoabă capilară, motiv pentru care suntem extrem de încântaţi, dat fiind ca ta-su visa la fetiţe cu două codiţe de pe când era ea în proiect. Îmi amintesc din maternitate cât de ciudat ma uitam la toţi ceilalţi mici sugători ciufuliţi, în timp ce a mea expunea cu mândrie un cap lunguieţ şi abia acoperit timid de un oarece pufuşor. Aşadar, are acum ceva perişor, pe care îl periez în fiecare zi cu conştiinciozitate (nu că dacă nu l-aş peria s-ar vedea vreo diferenţă), iar recent am început să pot să-i fac şi cărare. Deh, mândrie mare.
O poreclă de-a ei este "Pelişor". De ce? Nu pentru că am vorbi noi peltic despre perişorul ei, ci pentru că în peregrinările noastre din această vară am ajuns la Peleş, unde am intrat ca să îl vadă Costi şi pe interior pentru prima oară. Nu mai trebuie sa menţionez că eram cu copchilu' după noi, atârnat cu graţie de spatele lui ta-su într-un marsupiu care de când a ajuns pe la 9 kile îmbrăcată a fost aruncat pe dulap şi îşi aşteaptă următorul posesor. Am urmat cu sfinţenie indicatoarele către "Intrare pentru români", am ajuns în faţa unei uşi închise, ne-am întors către casă unde o doamnă cu atitudine românească get-beget ne-a întrebat cu superioritate: "Dar cine v-a spus să mergeţi la intrarea pentru români?" Chiar, cine s-ar gândi la o asemenea aberaţie? Am fost ghidaţi către o altă intrare, către care arătau toate indicatoarele în limbi străine, unde am nimerit în mijlocul unei turme de turişti vorbitori de toate limbile, inclusiv de română şi unde am aflat că se intra alternativ, un grup de români, un grup de străini. Ne-am dat coate, tocmai intrase un grup de români, şi am decis să ne dăm... nu englezi, să nu exagerăm, dar măcar ruşi. Şi am intrat în următorul grup. Condus de o doamnă ghidă care mi-a amintit perfect de Morticia Addams şi care vorbea din vârful buzelor într-o engleză aproximativă, oferind informaţii pe care le puteai deduce şi tu singur cu un minim de cultură generală.
Fii-mea fiind desigur fii-mea, s-a plictisit instantaneu şi a căscat gura. Mare. Şi nu a mai închis-o tot turul, acompaniind-o pe doamna ghid cu chiote şi ţipete. Nu am înţeles încă de ce i-a plăcut aşa de mult să se audă acolo. Ca şi în Biserica Neagra. O fi fost ecoul, o fi fost răcoarea? (Ralu, vezi? Întrebări pentru cititori.) Cert este că auditoriul avea mari probleme în înţelege ce voia doamna ghid sa spună. Am rămas noi mai în urmă, am mai păcălit-o cu una alta, dar tot mă tem că turul a fost un eşec. La un moment dat, a venit însăşi ghida, cu un surâs delicat, şi a întrebat glumeaţă bebeluşa dacă nu doreşte să ţină ea restul discursului. Cred ca la fel de delicat i-ar fi lipit gura. De aici, aşadar, porecla.
Şi tot de aici umilul meu joc de cuvinte din titlu, care să îmi ofere ocazia sa ajung şi la ce am gătit ieri, şi anume ciorba de perişoare. Bun, bun. Luăm pentru perişoare: 250 g carne tocată viţel sau mânzat (eu am pus pui ca sa mănânce şi bebele),  30 g orez, 30 g făină, un albuş de ou (nu aruncăm gălbenuşul că avem ce face cu el mai târziu), piper, mărar şi o linguriţă de ceapă tocată. Pentru zeamă: 1 kg oase viţel (am sărit peste şi am recurs la universalul Delikat, ştiu ca nu e frumos, dar de), 1 l borş (ahem... adică pliculeţul, da, da), o roşie, o ceapă, un ardei gras, un gălbenuş, 100 ml smântână, sare, 2 l apă, albitură (un morcov, un păstârnac, o ţelină mică), şi leuştean. Se curăţă ceapa şi albitura, se rad mărunt, se pun la fiert o jumătate de oră împreună cu roşia şi ardeiul tocate, oasele sparte (Delikatul în cazul meu... ah pot sa aud fluierăturile) şi o linguriţă de sare. Se amestecă bine carnea cu linguriţa de ceapă rasă, orezul, făina, albuşul, piper după gust, o linguriţă de sare, mărar. Se scot oasele din zeamă şi se ia din amestec cu linguriţa, se rotunjeşte un pic — udaţi-vă mâna cu puţină apă rece — şi se pune în ciorba clocotind. Eu nefăcând perişoare decât o dată sau de două ori înainte, mă uitam cu groază să nu le văd dispersându-se prin ciorbă, dar nu, din fericire au rămas întregi. Se lasă să mai fiarbă, încet, acoperit, încă o jumate de oră cu perişoarele înăuntru. Se adaugă borşul, să fiarbă 2-3 minute, se potriveşte de sare, se aromează cu leuştean tocat, se drege cu smântână bătută cu gălbenuş. Enjoy. Bun bun, eu nu prea fac aşa ceva, dar am fost chiar încântată de ea. 
La felul doi nu pot sa împărtăşesc nimic, duminica de obicei este ziua în care Costi se face magician-bucătar şi produce nişte peşte demenţial la cuptor, în folie, cu tot felul de legume, legumiţe şi slăninuţă. Invenţie proprie reţeta, nu aruncaţi cu slăninuţa, dă un gust fenomenal. 

Deci duminica voastră cum a fost? (raluuuu....!)

 

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Mârâici de servici

Cine poate sa fie mârâici de servici decat a mea unică si irepetabilă Rebe Bebe atunci cand se vede nebăgată în seamă din cauza unor lucruri atât de triviale precum pregătirea mâncării, fie ea a ei sau a noastră, şi orice altceva mai presupune viaţa asta a oamenilor care se mai preocupă şi de altceva decât de zdrăngănit jucării şi de explorat podele? 
Ei da, o întreagă aventură sonoră să te apuci de o fasole verde cu un copil aventuros prin preajmă, chiar şi sub nasul lui ta-su.  Îi blocasem accesul în bucătărie (într-un acces anterior de creare de spaţii în casă, am anulat uşa dintre living şi bucătărie... mare greşeala descoperim noi acum) cu un scaun pus de-a curmezişul în uşă, dar copilul, plin de resurse, se ţinea de scaun şi îşi exprima nemulţumirea cu mare durere, văzându-se despărţită, temporar e drept, de preaminunata şi atotprezenta mamă. Eu şi anume. Apoi, recurgând la manevre evazive, a reuşit să se strecoare printre picioarele scaunului, înainte să se prindă taică-su, aşa ca între o una şi alta, am mai şi executat o recuperare fenomenală de copil de sub masa de sticlă din bucătărie. De, ne târâm cu spor, o secundă să îşi ia cineva privirea de la noi şi suntem unde nici cu gândul nu gândeşti.
Dar totuşi am perseverat şi am scos din frigider un kg fasole verde, o ceaşcă mare de smântână, două linguri de unt, o legătură de mărar, o legătură de pătrunjel  şi de prin dulapul cu minuni o lingură de făină, Plus sare. Am plantat fasolea în chiuvetă şi mi-am reamintit de ce nu îmi place fasolea verde. A, făcută de altcineva, mai discutăm, dar de mine? Chiar trebuie să iau fiecare păstăiuţă şi să îi rup capetele? Costi rânjea la mine. 
Mi-am luat inima în dinţi şi am purces la treabă. N-a durat aşa de mult pe cât credeam, dar nici că mai repet experienţa curând. Pe urmă:
   Se fierbe pe foc iute fasolea, în apă puţină, o jumătate de oră, să scadă apa cât se poate
   Se toacă verdeaţa, se freacă cu smântână şi făină
*  Se toarnă smântâna în cratiţă, se sărează, se acoperă şi se pune în cuptor încins, să mai scadă
• Când a prins pojghiţă, se presară peste ea nişte bucăţele de unt şi se mai lasă în cuptor, să se rumenească
Mare dreptate are Radu Anton Roman. Orice mâncare devine o minune cu smântână şi, în alte cazuri, usturoi. Mult. Nu e de mirare ca îl iubesc aşa de tare. De când i-am descoperit cartea, parcă gătesc cu plăcere întreită. Sau aş putea spune ca mi-am regăsit plăcerea de a găti, alungată oarecum de stresul mamei unui copil nou venit pe lume, care în primele luni nu ştie ce sa facă mai repede şi cum să se organizeze mai bine. Acum parcă ne-am mai aşezat şi avem timp şi de bucurii culinare din nou. 
Deci spuneam... da, a ieşit ok. Nu mă omor după gustul de fasole verde, dar a fost bună. Recomand în cazul în care ţineţi neapărat la nişte păstăi.   
Am îndrăznit să păstuiesc şi nişte fasole pentru copil. Copilul, de, al meu, nu a agreat problema verde prea mult. Poate alţii doresc, nu ştiu, pe încercate. Cred că mai rău era dacă îi plăcea maxim şi mă vedeam tot rupând capete de păstăi.
În altă ordine de idei, astăzi a fost o zi în care parcă mi-am adus aminte cum este să fii tu din nou. Între o cafea cu Cami şi o cumpărare de cereale pentru copilă, am mers pe jos o staţie şi m-am uitat la cer. La nori. La frunze. Cred ca eram singura persoană de pe trotuar care se uita în sus în loc să aibă grijă să nu cadă prin gropile proverbiale. 

vineri, 7 octombrie 2011

Julie and Julia/Radu Anton si Anca

Tocmai vazusem pe HBO "Julie and Julia", un film incantator despre cum se apuca cineva sa isi umple zilele gatind cate o reteta din cartea celebrei Julia Child, tinand in acelasi timp un blog si ajungand evident dupa aceea celebra, si glumeam cu jumatatea mea despre faptul ca ar trebui sa se faca un film si despre mine, care recent ma apucai sa iau la rand (mai mult sau mai putin, in functie de ce se gaseste prin frigider si de ce avem pofta) retetele din cartea regretatului Radu Anton Roman, romanesti pana in maduva oaselor. Si brusc ma lovi: de ce sa nu fac si eu ca personajul din film (da, evident, asteptand sa devin celebra si sa ma sune toate editurile si televiziunile) si de ce sa nu scriu si eu despre aventurile mele culinare. Apoi, ne-am obraznicit: de ce sa nu povestesc un pic si despre Rebe Bebe, aka Rebeca Berbeca, fii-mea de 8 luni care in acest moment imi vaneaza papucul pe podea si incearca sa il roada de stai sa te intrebi "este un catel? este o pisica? nu, este un bebelus". La urma urmei, ce sa faca o mama in concediu de crestere a copilului?

Si asa m-am apucat in joaca de blogareala. Sa vedem cat ma tine.

Si vorbind despre retete, azi m-am lansat intr-un fenomenal ostropel de pui dupa reteta minunata a lui Radu Anton Roman, pe care o redau dupa cum m-a taiat pe mine capul: 
  • se iau un morcov, o ceapa, o capatana de usturoi, o lingura de faina, sare, otet, 100 g unt (in carte scrie untura... am ocolit putin), marar, patrunjel, 300 ml supa de carne (in carte scrie 800 ml, am pus mai putin pentru ca oricum am folosit mai putina carne) si 4 pulpe de pui (in reteta avem un pui... deh... cam mult pentru doi oameni jumate)
  • se spala pulpele, se incinge tigaia, se topeste untul si apoi se rumenesc pulpele.
  • se toaca morcovul (eu am pus doi, de) si ceapa (una mare rosie), se scoate carnea si se calesc legumele in untul ramas, apoi se sting cu supa fierbinte de carne.
  • totul (carnea si legumele in supa de carne) se pune intr-o cratita si se lasa sa fiarba 15 min cu capac.
  • se curata capatana de usturoi si se taie feliute, se caleste in unt si se stinge cu o lingura de otet (eu am avut balsamic) si se varsa peste carnea care fierbe intr-o mare veselie. 
  • se sareaza si se pipereaza dupa gust (adica in cazul meu dupa gustul lui Costi) si se mai lasa sa fiarba inca 5 minute. 
  • se ia de pe foc, se presara pe deasupra patrunjelul si mararul tocate (cam jumate de legatura din fiecare) si se lasa cu capac sa se amestece aromele. 
O nebunie! Va garanteaza Costi care a ras farfuria si va garantez si eu care am  luat dumicatul de paine si nu m-am lasat pana nu am sters tot sosul din farfurie. Noi am mancat cu cartofi prajiti (deh, familie care mananca sanatos). Altii poate vor recurge la un piure mai sanatos.

Fii-mea a mancat si ea tot ostropel, dar facut pentru ea special, dupa cum m-a sfatuit o minunata pediatra de la Medlife, d-na dr. Simona Sicoe, pe care o recomand cu mare caldura, este o deosebita si o minunata. Adica: am fiert un ciocanel (cam o ora jumate), am strecurat supa ramasa, am fiert in ea un catel de usturoi intreg si o rosie decojita si fara seminte timp de 30 de minute. Apoi, am desprins carnea de pe os, am pasat-o cu furculita si am amestecat-o cu zeama cea rosie si frumos mirositoare dupa ce am luat-o de pe foc, am plantat o foaie de dafin in ea, un praf de sare si un strop de ulei de masline extra-virgin si am lasat-o un pic sa ia gust. Costi a insfacat o furculita si le-a strivit pe toate cu furie pana ce am apreciat amandoi ca nu avea sa se inece copchilu' cu asa ceva. Si a mancat intr-o mare veselie. Deci recomandam. Costi plesnea de fericire ca in sfarsit mananca si copilu' ceva ce seamana a mancare normala. Si eu la fel.

Cam atat despre mancare pe ziua de azi. Continuam maine, fasole verde dupa reteta aceluiasi super-om, ca doar ostropelul nostru de azi nu se poate sa se plictiseasca iar cu cartofi prajiti.