Parcul nostru cel de toate zilele, fie el marele IOR, fie pompos denumitul Ozon de la Gara de Est, pe romanește trei bănci si cinci copaci aruncați între blocuri, unde până mai înainte de alegeri fugeau copiii pe un nisip oribil, pe lângă niște bănci deșucheate cu cuie amenințătoare ieșite din scânduri peste care se planta strategic câte un cărucior, - ... ah ce caut acolo? Păi are imensul avantaj de a fi la 5 minute distanță, de a putea ajunge la el pe jos cu copilul când nu avem prea mult chef sau timp de alergătură și de a avea tot felul de mămici cunoscute mie din copilăria mea de la bloc sau din școala generală cu care mă mai adun ca sa ne amuzăm de mămicile care rod semințe pe partea cealaltă a parcului și aruncă cojile fix lângă leagăne și ca să împărțim lejer toate jucăriile, ceea ce în parcurile mari nu prea reușești să faci liniștit, sunt cam prea multe jucării - dar unde, cu vreo două săptămâni înainte de alegeri, nisipul suspect a fost înlocuit cu un covor de cauciuc, băncile au fost miraculos reparate, iar leagănele și-au recuperat cât de cât demnitatea... Spuneam așadar că îmi petrec ore bune în fiecare zi într-unul din sus-numitele parcuri, comparând inconștient copiii, că de, nu te poți abține să nu spui... uite ce cuminte e ăla, uite a mea cum face..., dar uite ce bine... eh, ma rog, de-ale mamelor la primul copil.
La un moment dat, a mea orăcăia. Maxim. Eu, cu strategii de apărare auditivă, hai mami, uite ai și tu mingiuță, uite, ai două, ai trei, mami, câte mâini crezi că ai să aduni toate cele cinci mingii din parc?!!!, arunc o privire în jur și văd un cărucior liniștit, cu un copil de vreo 10-11 luni, subliniez, extrem de liniștit, îmi doresc enorm liniștea aia, pe care nu o aveam nicicând pentru că a mea dacă nu dormea nu stătea neam liniștită în cărucior, mă mut puțin și mai strategic ca să admir panorama pastorală... și dau cu ochii de minunatul copil liniștit care rodea frumos la o acadea de un galben tehnic, cu bunicul și bunica privindu-l în extaz, cu altă acadea gata pregătită în mână. Cât de simplu și cât de la îndemână. Eu, parte din specia cu veșnice probleme rezolvate la dentist, copil pe care mama îl lăsa să se spele pe dinți când dorea și cum dorea, ca să încurajeze independența și niște carii pe lângă până s-a prins copilul care e treaba și a început o asiduă igienă dentară, deși un pic cam târzie pentru a repara multe dezastre, uit pentru o secundă și contemplu tabloul intitulat: Berbecul cu Dop.
