Follow by Email

duminică, 24 martie 2013

Sperante... marile sperante...

Daca tot pleca dimineata de la caldurica teoretica si practica, mami (profesor la liceu prin vocatie si repartizare computerizata acum n ani) spera urmatoarele:
1. sa plece pas-pas fara sa trezeasca pe nimeni.
2. sa isi ia o cafea de pe undeva de pe drum si sa o bea in metrou, pana ajungea la locul de tortura. Al elevilor, nu al ei.
3. Sa citeasca in metrou, si la dus, si la intors.
4. sa traga o barfa la fumoar in fiecare pauza.
5. sa bea o a doua cafea la fumoar, de la automatul de la scoala, pe la jumatatea programului.

Wrong. Wrong. Wrong. Ghesit. Ghesit. Ghesit, cum ar spune Rebeca.
1. doua zile din trei, copilul se trezeste cu zece minute inainte ca mami sa iasa pe usa. Pupici. Lapte. Dragalit. Frumos, dar nu la 6.30 dimineata.
2. de la bloc pana la metrou de la Obor, zece minute de mers pe jos, nu gasesti o cafea decenta. Impreuna cu un covrig. Oare nu i-a dat nimanui prin cap sa le combine? Le-a dat prin cap abia prin Pajura, probabil temperatura fiind cu un grad mai scazuta, circuitele neuronale functioneaza mai bine, precum cele ale proverbialilor troli din romanele de Pratchett. Asa ca in metrou mami e inca adormita. Cafeaua o ia abia in Pajura, fie de la covrigarie, fie de la bufetul din scoala. Daca ai noroc, la bufetul din scoala se face chiar cafea la filtru, dar trebuie sa fie luata undeva la prima ora, altfel cafeaua ca atare nu se mai schimba, dar apa continua sa fie pusa, totul devenit de o culoare maro din ce in ce mai deschisa.
3. Viziunea cu mami pe scaun in metrou se schimba in mami prinsa sardeluta intre femei cu sacose voluminoase (ce pisici au reusit sa cumpere deja la 7 dimineata?) si barbati nespalati pe dinti. Incapatanata, mami scoate cartea. Si citeste. Numai asa, ca sa le faca tuturor in ciuda si sa profite sa le traga un cot in sale in caz ca o imping prea mult. Ma scuzati, tineam cartea. La intoarcere, parca totul e mai frumos, pe la pranz e mai liber.
4. Fumoarul s-a desfiintat. Punct. Toata lumea iese ca pinguinii in fata liceului. Bate vantul, pica picatura de ploaie, se ridica gramada de chistoace.
5. Automatul de cafea nu mai exista. Exista cafeaua de la bufet. A se vedea punctul 2 pentru a ne lamuri de ce cafeaua nr 2 nu mai e valabila.


vineri, 1 februarie 2013

10 motive pentru care iti dai seama ca ai un copil de doi ani

1. Sosetute desperecheate apar peste tot. Pe spatarul de la canapea, in cada, pe capul ursuletului de plus.
2. Sosetutele imperecheate petrec o luna de miere de trei secunde in dulap dupa care... dau divort.
3. La 2 noaptea, in drum spre baie (daca ai noroc, daca nu cumva in drum spre camera copilului care tocmai urla "mami!"), calci invariabil pe jucarie chitaitoare. Daca ai noroc. Daca nu cumva dai un picior in elefantul cu melodie de 1 minut, al carui buton de oprire nu-l gasesti timp de 45 de secunde.
4. Bucataria arata ca un bufet suedez. Supe creme? Cinci feluri. Ciorbe? Doua feluri. Mamaliguta. Cu branza. Cu branza si smantana. Cu ou, branza si smantana. De care poftiti? De baut? Compot, ceai, apa, lapte, lapte cu cereale, apa chioara, apa cu suc, suc. Bine, se intampla sa ii creasca caninii si oricum nu mananca si nici nu bea nimic. NIMIC.
5. Te-ai trezit la 7:20? Ce noroc pe tine!
6. Pe jos apar miraculos, la trei secunde dupa ce le-ai strans, trei seturi de forme, cinci puzzle-uri, zece ursi de plus, cinsprezece cartulii si o sosetuta.
7. Poti intra lejer in Cartea Recordurilor pentru cele mai multe pisici desenate intr-un minut.
8. Noaptea, visezi cum se trezeste copilul si cere la baie. Te trezesti.
9. Nu mai stii care sunt melodiile de pe ultimul album al trupei preferate. In schimb, poti fredona la perfectie melodia cu Doctorita Plusica.
10. Nu ai mai baut o cafea calda acasa de doi ani. Nici nu ai terminat vreuna.

miercuri, 23 ianuarie 2013

Se apropie Apocalipsa

... adica incheierea traiului nas in nas cu Rebeca cea atoatevorbitoare si asadar cu atat mai important de avut prin preajma mai ales acum... Tocmai acum sa incepi sa ratezi momente de genul:
- Hiene.. (se stramba la ele cand ne uitam  la Regele Leu, cat rezista ea sa se uite, o jumatate de ora pana cand incepe sa fie atrasa de alte lucruri).
- Nu-ti plac hienele, mami?
- Nu.
- De ce?
- Acre.
Totul pornit de la un kiwi nimerit prost care a dus la o fobie fata de absolut orice kiwi si la etichetarea a absolut orice lucru neplacut drept "acru".
Intr-un cuvant, sunt revoltata.
Sunt revoltata de faptul ca, intre doi ani si minunatii trei ani cand se presupune ca poti sa o duci la gradinita de stat, statul roman ridica din umeri si zice ca ti-a dat doi ani, iti ajunge, cumpara-ti bunici daca nu-i ai. Da, doi ani pentru care sunt extrem de recunoscatoare, dar de ce nu trei? Sa poti sa iti duci copilul linistit la gradinita si sa nu trebuiasca sa faci scheme demne de NASA pentru a aduce la un numitor comun jobul tau, al lui, al bunicii dintr-o parte, al bunicului din aceeasi parte si varsta din ce in ce mai inaintata a bunicii din cealalta parte. Sa stii o treaba. Si copilul sa stie o treaba. Nu sa ii schimbi programul in fiecare zi. Sunt un porc, asa-i? Uit ca o sa fiu acasa la cel tarziu ora 3 si ca alta lume are probleme mult mai mari si ajunge acasa mult mai tarziu, cand nu mai apuca decat sa se ocupe sporadic de copil. Dar porcul tot porc ramane si mereu vrea mai mult.
Sa vada copilul topaind in fiecare zi dupa pofta inimii ei.

Sa vorbeasca vrute si nevrute dupa pofta inimii ei cu copilul-burete.
Sa ia copilul in brate in fiecare dimineata imediat ce iese trantind usa de la camera ei cu cele trei paturici, roz, roz deschis si verde, si cu pernuta facute ghem in brate de nu se mai vede capul pe dupa maldar si sa traga in piept in fiecare dimineata mirosul de copil proaspat trezit din somn. Nu fie deja in mijlocul unei ore in celalalt capat al Bucurestiului.
Chiar si sa iasa in parc in fiecare zi... na, ca am ajuns si sa apreciez momentele de inghetare posterioara maxima in timp de progenitura se balangane pe celalalt capat al balansoarului-focuta.
Multe sa-uri.

duminică, 2 decembrie 2012

Urăsc mașinuțele cu fise din parc...

Le urăsc cu desăvârșire.
Parcul nostru de ieșiri speciale, adică atunci când mami nu are nimic de făcut dimineața și este dispusă se urce la volan și să tropăie cu Rebe Bebe în toate direcțiile fără să se simtă alergată de timp, este IOR-ul. Oaza noastră de verdeață la 6 stații distanță.
Cât a fost Rebe Bebe mică, ne învârteam în jurul lacului, dădeam câteodată și două ture, în șir cu alte cărucioare prietene. Totul bine și frumos.

Între timp a crescut Rebe Bebe și turul în jurul lacului este respins din start. Ne oprim în primul loc de joacă lângă primul loc de parcare găsit. Și invariabil, din două în două minute, locul de joacă este învăluit de suavele melodii emise de minunatele mașinuțe cu fise plasate cu ingeniozitate la cel mult o aruncătură de jucărie distanță.

Invariabil, urechile lui Rebe Bebe prind notele muzicale pe care le voi denumi atrăgătoare, dar vă rog să luați un dicționar de antonime și să îl folosiți cu spor. Capul se întoarce automat, ca acționat de un motoraș, degețelul se întinde și se aude: "Bani...!" Cuvântul este repetat din ce în ce mai tare dacă mama refuză, fie scurt, fie cu argumente, să dea curs cererii, până se ajunge chiar și la tăvăleli pe jos și luat pe sus din zona de război.
Unul dintre primele cuvinte învățate de ea este "bani". Mulțumesc, IOR și mulțumesc cel deștept care ai plantat mașinuțele. Rar mai găsești câte un loc de joacă nepodidit de mișcătoarele creații de metal împodobite cu toate personajele iubite de copii.
Propun o mișcare generală împotriva acestor plasări intenționate de mâncătoare de bani în preajma locurilor de joacă. Dacă voiam ca plodul meu să stea proțăpit într-un loc și să se bălăngăne hipnotizat în ritmul melodiilor desenelor animate, o puneam în fața televizorului sau o duceam la locuri pline de astfel de mașinuțe din mall-uri. Dar aș prefera, naiva de mine, să facă mișcare și să interacționeze cu copii și altfel decât prin "stai mami, se dă el, pe urmă de dai și tu, dar numai o tură".
Așa că acum ne învârtim mai mult prin parcul de la stația de metrou Pantelimon, tot cu lac, cu tone de locuri de joacă și fără roată de mașinuță cu fise, prin Orășelul Copiilor... și mai așteptăm sugestii de parcuri nepodidite de setea omului de bunăstare pe spatele mamelor exasperate de rugămințile copiilor.

miercuri, 31 octombrie 2012

În căutarea copilului pierdut... și regăsit, înainte de a se panica cineva

Spre deosebire de lunga creațiune la care fac o aluzie extrem de finuță în titlu, la mine totul s-a petrecut în fix 10 secunde care au părut lungi cât timpul petrecut citind 10 volume.
Eram cu Rebeca într-o zi de toamnă însorită în părculețul dintre blocuri din cartier. Știm cu toții genul, cinci bănci aruncate în jurul unui loc de joacă ce trebuie neapărat să conțină un tobogan cu scări periculoase de metal sau eventual fără scări, doar cu pante de cățărare, o roată stricată, un balansoar fără niciun punct de sprijin pentru cei care se dau în el, dar unde te duci pentru că trebuie să socializeze și copilul chiar și în zilele în care nu ai timp mai mult de o oră să ieși. De aer nu prea poate fi vorba când parcul are 10 metri pătrați. Noi și încă doi copii.
La un moment dat apare altă fetiță, mama vine în fața băncii pe care stăteam eu, în timp ce Rebeca se agita pe o motoretă din acelea fără pedale, motoreta mov, copilul în geacă roșie, ai zice că imposibil de camuflat, eu mă uit - mmmmaaaaareeee greșeală - în sus la mămică pentru câteva secunde în timp ce îmi povestea cum și-a băgat mobilul la spălat din greșeală - mobilul nefiind din acela prea șmecher, a supraviețuit aventurii în mașina de spălat -, dau să mă uit din nou la copil... și ia copilul de unde nu-i. Unde putea să se ducă în câteva secunde? Mă ridic, mă uit în jur, convinsă că o găsesc într-un colț al părculețului, în vreun tufiș, după vreo bancă... Nu. Hm... Mă trec toate apele și strig tare: - Copilul meu unde e??!
Ca la comandă, toată lumea ( adică două mame și un tătic) se uită în jur, iar o secundă mai târziu, fiindu-le tuturor destul de clar că Rebeca nu era nicăieri, o zbughesc ca potârnichile spre cele două ieșiri din parc, commando-style, una bucată mămică spre fiecare ieșire, tatăl rămâne să păzească berbecuții, iar eu deja nu mai eram pusă la socoteală că eram de mult ieșită din parc și mă asiguram că berbecul propriu nu avusese cum să ajungă pe singura alee pe care circulă mașini. Logic, nu ar fi avut cum să ajungă acolo, dar.. na... Și în cât timp mi-a luat să ajung acolo a la Flash deja rulasem în cap scenariul cu poliția, cu afișele, cu ... Rebeca nicăieri, mă întorc pe loc, dau să leșin și aud una dintre mămici: - Aici e!
Rebecul se întorcea tacticos după ce explorase intrarea unei scări de vizavi de parc, peste o alee pietonală. Pe motoreta mov, cu haina roșie, care niciuna nu mă ajutaseră să o văd când o zbughise.
Propun brățări cu GPS și alarmă. Și nu glumesc.

joi, 4 octombrie 2012

marți, 2 octombrie 2012

Uf

Invidiez pe oricine pare mama sigura de sine si organizata. Evident nu sunt. Incerc sa la fac pe toate si evident ca esuez cu brio in toate directiile.
Si am avut o revelatie: normal ca esuez. Hai sa ne gandim putin. La gradi sau la cresa, exista o singura persoana care sa fie si educatoare, si ingrijitoare, si bucatareasa si sofer? Evident ca nu, fiecare e pe feliuta lui. Si atunci de ce ma mir ca nu merge totul ca pe roate? Ca, daca stau prea mult sa ma ocup de chestiuni practice, nu mai am timp sa citesc despre Peter Pan si Capitanul "Uc". Ca, daca o scot afara de doua ori pe zi, trebuie sa incropesc un pranz rapid si negandit. Uf.