Am luat o lunga pauza. Nu stiu de ce. Poate pentru a digera mai bine toate felurile de mancare ce s-au perindat in perioada aceasta de parca lumea chiar s-ar sfarsi in 2012. Niciunul gatit de mine, din fericire, pentru ca avem parinti de imprumut extrem de "gatitori" si care ne-au umplut frigiderul cu tot ce s-a putut, si pentru ca am un sot care a dezvoltat o pasiune pentru pregatirea micului dejun in stil americanesc, cu oua ochiuri si bacon frumos prajit, a pestelui cu tot felul de sosuri care de care mai alambicate si a gratarelor, asa ca m-am trezit de multe ori somera cu acte in regula la bucatarie. Somera cu mai mult timp pentru copil, ceea ce a fost bine, dar si cu mai mult timp pentru a se intreba "ce fac gresit?"
Pentru ca trebuie sa fie ceva ce s-ar putea schimba, dar nu reusesc sa pun degetul pe el, cu toate sedintele de brainstorming cu El, cu mama, cu BFF, cu cine se nimereste in cale. Pentru ca eu, mandra nevoie mare ca mereu am fost in stare sa port o discutie care sa nu contina cuvantul "Rebeca" la fiecare doua propozitii, m-am trezit in ultima vreme ca orice scot pe gura are iremediabil o nuanta de disperare, care ma afecteaza din ce in ce mai tare, pana am ajuns la o mica mare deprimare constanta. Am un copil care la 11 luni implinite azi se trezeste de n ori pe noapte si toata lumea da din cap dezarmata, ca nu e normal, iar eu am incercat toate variantele posibile fara ca sa fi reusit vreodata sa dorm o noapte intreaga de la nasterea ei. Imi aduc aminte vag ca am dormit la un moment dat 6 ore si alta data dormeam chiar vreo 4-5, pana pe la 6 luni ale ei, minune care s-a incheiat de cam multisor. Intre timp: am incercat sa nu ii mai dau sa manance in timpul noptii, mare greseala care s-a tradus in urlete nesfarsite pana in cele din urma am cedat si am revenit la supt cand doreste, am incercat sa ii dau apa sau ceai, inutil, tot "sfanta tzatza" o facea sa adoarma, ca sa citez un blog drag mie, am incercat sa nu o mai iau din pat ca sa se linisteasca singura si sa adoarma, evident urlete pana incepea sa planga cu lacrimi si nu se mai putea, am mutat mobila prin camera, poate nu ii convine coltul ala, poate vrea mai la geam, poate vrea mai la calorifer, poate vrea paralel cu usa, poate vrea perpendicular cu usa, evident nicio ameliorare, am dat caloriferul la maxim, la minim, la mediu, am aplicat in disperare maxima si metoda cu plecat din camera, am obosit-o maxim inainte de culcare, nu am obosit-o, am tinut-o cu noi pana i s-a facut somn, m-am dus cu ea in camera cu ceva vreme inainte sa i se faca somn ca sa fie copilul linistit, i-am dat lapte cu cereale, i-am dat doar cereale, i-am dat iaurt, iaurt cu biscuiti, nu i-am dat nimic cu carbohidrati ca sa nu o agit... Nimic. Ritualul de somn e ritual de somn, dar nu conteaza. Ne imbaiem, ne imbracam in pijamale, mancam, dansa binevoieste sa adoarma in fiecare seara cam pe la aceeasi ora si sa se trezeasca cu precizie de ceas la 8.30 dimineata... dar intre timp... intre timp, o distractie maxima ce implini azi 11 luni.
Ca sa amuz si mai mult, am inceput sa incerc sa o dezobisnuiesc (din nou, dar de data aceasta cu mare hotarare) sa suga noaptea. Nu de mult, de doua nopti. Rezultat: in prima noapte, s-a trezit din ora in ora, a plans neconsolata, am dat ture de casa cu ea, in cele din urma a acceptat un pic de apa din cand in cand, si a adormit dupa un scandal maxim culcata pe pieptul meu, ca sa ma trezeasca zece minute mai tarziu incercand sa se miste, sa o pun in pat, sa ma duc si eu in propriul pat si sa reluam dansul cand ceasul batea urmatoarea ora. A doua noapte, aceeasi rutina, dar parca s-a trezit mai rar si a plans mai mult. Asteptam cu nerabdarea unui condamnat la moarte urmatoarea noapte. De ce o intarc, cu toata amaraciunea pe care mi-o provoaca ideea ca nu o sa mai suga fericita si nu o sa mai suspine incantata cand termina? Pentru ca mi se dau semne ca se termina productia lactata. Asta e, bine ca a durat si atat, copilul e mare, zdravan, batos si vanos, e un moment nu prea nefericit. Si sper ca intarcata sa nu se mai trezeasca noaptea, pediatrele toate predica "dorul de tzatza" ca motiv pentru trezirile unui copil altfel perfect sanatos, cu o rutina clara, cu un mediu stabil. Daca o va tine tot asa si dupa aceea, nu mai am idei. Decat sa astept sa creasca, la urma urmei niciun adult nu se trezeste noaptea de n ori urland dupa mama, nu?
Si in dulcele stil clasic romanesc, parca mai ma adun cand aflu despre altii ca o duc sau au dus-o la fel de rau. Citesc pe bloguri vecine despre copii la fel de agitati noaptea si, cu toata rusinea, ma simt mult mai bine ca nu sunt singura, ca mai sunt si alte mame la fel de disperate si de nelamurite, ca nu este totul roz in toate celelalte familii cum mi se pare mie la 3 noaptea cand ma trezesc buimaca a nu stiu cata oara cu copilul agatat de barele de la pat urland ca din gura de sarpe "ma-ma-ma-ma". Nu e frumos sa te bucuri de necazul altuia, dar pe cuvant ca mie mi-a prins bine. Asa ca scriu si eu despre noi, poate citeste cineva cu probleme mai mari sau mai mici sau la fel si se simte mai putin singura.
Acum sa ne intelegem, as mai rezista cu somnul... dar ziua, dupa cum se stie, avem dansul cu mancarea... si la fel, citesc despre alti copii care nu vor nici ei nici asta, nici aia... si iar ma simt mai bine. Urata trasatura. Dar astazi dupa ce am mai citit vreo doua bloguri trimise pe mail de o prietena trecuta prin multe si ea, m-am trezit ca am deschis ochii si m-am uitat la Berbecul agitat si zambaret, care insista sa tropaie pe picioarele mele cand stau jos, si parca am vazut-o pentru prima oara in ceva vreme ca pe altceva decat un cerator mofturos de mancare si atentie sau un ceas cu alarma setat aiurea. Si m-a mai ajutat si amuzamentul cu care alta prietena mi-a zis cu seara inainte ca e si ea un sufletel care nu poate trai fara mama. Asa ca imi propun ca la noapte, la 12, 1, 2 3... si tot felul de alte ore, sa imi amintesc si sa nu ma mai enervez aiurea pe botul de carne tipator. Sa vedem daca imi merge.
Probabil ca la toata buna mea dispozitie, precedata de niste zile ingrozitor de negre, este cauzata si de faptul ca azi copchilul manca tot. Tot. Tot ce i-am dat. Fara sa comenteze. Fara jucarii. Fara alergat prin sufragerie dupa ea. Fara atentia distrasa de nimic. Ce s-a petrecut? Pai, in primul rand, el veni cu inovatoarea idee de a-i intoarce pe dos programul de masa, asa ca am inceput ziua hapaind cereale, ceea ce a ajutat la lipsirea mea de aparitia inca unui fir de par alb pentru ca Rebe Bebe nu vrea fructe dimineata decat cu mari targuieli. Dupa aceea, venii eu cu banalul pui cu morcovi si cartofi care nu da dureri de cap, cu back-up reprezentat de o reteta care stiam ca nu da gres, puiul cu mere si cartofi la cuptor, asezonat cu doi catelusi de usturoi, plantat intr-o tava unsa cu unt. Culmea, copilul hapai jumatate din primul fel si tot din al doilea fel, dupa care se intinse si la o jumatate de castronas cu ciorba. Da, ciorba mananca, din fericire. In orice situatie si orice combinatie, acra sa fie. Noi stateam si ne faceam cruce, uitandu-ne cum golea lingurita. Colac peste Berbec, mai inghiti si un varf de banana. Nu, sa nu aud "toti copiii mananca banana". A mea este singurul copil din lume care fuge de banana. La propriu. Se ridica si fuge. In coltul celalalt al camerei, unde se ascunde dupa biblioteca si scoate capul razand, cu impresia clara ca ne jucam de-a hotii si vardistii. Dupa care, recursei cu mare inversunare la reteta din celebra "Mama si copilul" pentru fructele de la 5. In caz ca citeste cineva disperat ca nu inghite copilul niciun fel de fruct, se iau doi biscuiti. Mari. Se inmoaie in apa rece, se pun la fiert cu apa cu tot, se ia un mar, se rade, se adauga, se lasa un pic la fiert... si minune! Copilul casca gura si mananca tot. Ba chiar a trebuit sa mai fac o data jumatate de mar in acelasi fel ca deja ii tremura barbita.
Normal ca toate mamele isi indoapa copiii pana la maturitate si dupa... daca eu traiesc un asemenea extaz pentru ca a mancat o data o zi copilul bine, fara mataieli si maraieli...
Diseara planuim un iaurt. Sau un biberon cu lapte. Tot de la El citire, invata copilul sa bea cu biberonul dupa ce El se enerva si largi tetina de curge laptele chiar si daca intorci doar biberonul cu susul in jos. Cu cana nu era o asa mare fericire... Cu cea cu cioc... nici atat. Biberonul, din care supse si ea la 11 luni in sfarsit, merge. Asta nu inseamna ca a uitat de cani pentru apa sau suc. Nu, dar cantam la mai multe instrumente. Oricum, au trecut si fructele, si masa de pranz, care imi dadeau dureri de cap. Da, stiu, a fost doar o zi. Dar ce zi! Sa speram ca maine se repeta. Voi relata de pe front.
