Mirobolată...

... rămân eu din când în când, așa când reușesc să fac un pas înapoi și să mă uit la fii-mea ca și cum nu ne-am vedea 24 din 24.
Când stă proțăpită în mijlocul bucătăriei și nu ți-e frică să o lași singură câteva minute pentru că știe să nu pună mâna pe butoane.
Când îi cer să se ducă în altă cameră și să-și aducă saboțeii și apare cu ei mândră, după ce eventual s-a pus în patru labe ca să îi culeagă de pe sub canapele.
Când, după aproape o săptămână de studiu intensiv a cărții cu magneți recomandată de știe ea cine (pe care ar trebui să scrie "endless hours of fun" pentru că exact așa a fost, măcar că timp de o oră îl ia pe fiecare din sufragerie și se duce să îl pună pe frigider, cu stoicism și perseverență, iar dacă îmi dă prin cap să îi duc cartea în bucătărie, îmi aruncă o privire ucigătoare și o duce la loc pe comodă), știe să pună toți cei 24 de magneți peste umbrele corespunzătoare. Și să îi arate pe fiecare când este numit.
Când o întrebi dacă vrea afară și vine cu pantofii în mâini. Ai ei.
Când se duce să își arunce scutecul.
Când își desface capacul de la sticla cu apă și bea.
Când deblochează orice telefon cu dexteritate maximă.
Când îi spui să se ducă să se uite în oglindă și chiar se duce.
Când îmi dau seama ca tot ceea ce face ea sunt lucruri absolut normale pentru un copil de vârsta ei, dar nu m-ar fi minunat așa de tare la nimeni altcineva.
Când realizez că sunt o gâscă.

Cuvinte?

"Gata" când se termină. Orice. Cam primul cuvânt cu sens.
"Nu mai e" cu varianta "mai e" atunci când uită de prima parte.
"Uiti" la orice presupune atenția celor din jur.
"Am-am" când mă-sa uită ce voce are și atacă "Azi Grivei e mânios", iar Rebe Bebe, miloasă, își zice să o ajute că prea se chinuie, măcar refrenul să i-l cânte. Prin extrapolare, dacă se întreabă cum face cuțu, se răspunde la fel.
"Ma-ma" pe toate vocile când e nevoie.
"Pa" rar, foarte rar. 
Iar de ieri, "nu". Clar. Am zis.

Și cam atât. A, noțiuni din astea de toate zilele, repetate de ț ori de pe când avea o zi? Nici gând. Pentru tot, folosim "î". Repetat, apăsat, prelungit, modulat, de sute de ori pe zi. Mă jur, vreau vocala scoasă din alfabet.

Orașul cu cuți

Mi-am dat seama cât de plin de maidanezi este Bucureștiul când a început Rebe Bebe să îi depisteze pe sub toate mașinile... O codiță să îi arăți, cât de mică, și mâna se întinde, cu fundal sonor de "uiti!".
Mă-sa, leșinată de frică din natura ei la vederea oricărei fiare colțoase oricât de mici, nu știe ce să facă, să o tragă, să o lase să se uite... Hai până la următoarea mașină, uite ce frumoasă e, roșie... Și invariabil: "Uiti!"

Rememorări

Dacă tot am impresia ca am trecut peste un mare hop acum ca Berbecul are un an, m-am apucat să rememorez aventurile de anul trecut. M-am apucat de pe la o două săptămâni ale ei să notez tot felul de  minuni într-o agendă, un fel de jurnal de alăptare-mâncare-stresare maternă, așa că nu mi-e prea greu chiar dacă
în ultima vreme am impresia că neuronii mei dispar câte unul, câte unul și cu ei și capacitatea de a ține minte măcar în ce zi te afli.

20.02.2011, ora 00:01: O pun în pătuț și, deși pe umăr doarme de rupe, Chiți (pe atunci era Chiți pentru că, evident, chițăia, nu avea plămânii de acum) se apucă să chițăie și să se strofoace cu ochii mari, mari. De mâncat, a mâncat, de schimbată, e schimbată... dormi! Nu, stăm cu ochii mari și pufăim. Iar mie mi-e somn de plesnesc.

Ah, dulcea perioadă în care în fiecare noapte stăteam cel puțin 2-3 ore trează cu ea în brațe, între reprize de somn, plimbându-ne prin casă, pentru că nu voia să doarmă, dar nu voia nici să stea în pat și începea să chițăie... așa că ăsta era singurul lucru pe care îl puteam face, dat fiind că nu vedea la nici un metru în fața ei și se panica imediat ce mă îndepărtam și nu se mai simțea la căldurică.