Perişor, Pelişor şi perişoare

Fii-mea începe în sfârşit să dezvolte o oarecare podoabă capilară, motiv pentru care suntem extrem de încântaţi, dat fiind ca ta-su visa la fetiţe cu două codiţe de pe când era ea în proiect. Îmi amintesc din maternitate cât de ciudat ma uitam la toţi ceilalţi mici sugători ciufuliţi, în timp ce a mea expunea cu mândrie un cap lunguieţ şi abia acoperit timid de un oarece pufuşor. Aşadar, are acum ceva perişor, pe care îl periez în fiecare zi cu conştiinciozitate (nu că dacă nu l-aş peria s-ar vedea vreo diferenţă), iar recent am început să pot să-i fac şi cărare. Deh, mândrie mare.

O poreclă de-a ei este "Pelişor". De ce? Nu pentru că am vorbi noi peltic despre perişorul ei, ci pentru că în peregrinările noastre din această vară am ajuns la Peleş, unde am intrat ca să îl vadă Costi şi pe interior pentru prima oară. Nu mai trebuie sa menţionez că eram cu copchilu' după noi, atârnat cu graţie de spatele lui ta-su într-un marsupiu care de când a ajuns pe la 9 kile îmbrăcată a fost aruncat pe dulap şi îşi aşteaptă următorul posesor. Am urmat cu sfinţenie indicatoarele către "Intrare pentru români", am ajuns în faţa unei uşi închise, ne-am întors către casă unde o doamnă cu atitudine românească get-beget ne-a întrebat cu superioritate: "Dar cine v-a spus să mergeţi la intrarea pentru români?" Chiar, cine s-ar gândi la o asemenea aberaţie? Am fost ghidaţi către o altă intrare, către care arătau toate indicatoarele în limbi străine, unde am nimerit în mijlocul unei turme de turişti vorbitori de toate limbile, inclusiv de română şi unde am aflat că se intra alternativ, un grup de români, un grup de străini. Ne-am dat coate, tocmai intrase un grup de români, şi am decis să ne dăm... nu englezi, să nu exagerăm, dar măcar ruşi. Şi am intrat în următorul grup. Condus de o doamnă ghidă care mi-a amintit perfect de Morticia Addams şi care vorbea din vârful buzelor într-o engleză aproximativă, oferind informaţii pe care le puteai deduce şi tu singur cu un minim de cultură generală.

Fii-mea fiind desigur fii-mea, s-a plictisit instantaneu şi a căscat gura. Mare. Şi nu a mai închis-o tot turul, acompaniind-o pe doamna ghid cu chiote şi ţipete. Nu am înţeles încă de ce i-a plăcut aşa de mult să se audă acolo. Ca şi în Biserica Neagra. O fi fost ecoul, o fi fost răcoarea? (Ralu, vezi? Întrebări pentru cititori.) Cert este că auditoriul avea mari probleme în înţelege ce voia doamna ghid sa spună. Am rămas noi mai în urmă, am mai păcălit-o cu una alta, dar tot mă tem că turul a fost un eşec. La un moment dat, a venit însăşi ghida, cu un surâs delicat, şi a întrebat glumeaţă bebeluşa dacă nu doreşte să ţină ea restul discursului. Cred ca la fel de delicat i-ar fi lipit gura. De aici, aşadar, porecla.
Şi tot de aici umilul meu joc de cuvinte din titlu, care să îmi ofere ocazia sa ajung şi la ce am gătit ieri, şi anume ciorba de perişoare. Bun, bun. Luăm pentru perişoare: 250 g carne tocată viţel sau mânzat (eu am pus pui ca sa mănânce şi bebele),  30 g orez, 30 g făină, un albuş de ou (nu aruncăm gălbenuşul că avem ce face cu el mai târziu), piper, mărar şi o linguriţă de ceapă tocată. Pentru zeamă: 1 kg oase viţel (am sărit peste şi am recurs la universalul Delikat, ştiu ca nu e frumos, dar de), 1 l borş (ahem... adică pliculeţul, da, da), o roşie, o ceapă, un ardei gras, un gălbenuş, 100 ml smântână, sare, 2 l apă, albitură (un morcov, un păstârnac, o ţelină mică), şi leuştean. Se curăţă ceapa şi albitura, se rad mărunt, se pun la fiert o jumătate de oră împreună cu roşia şi ardeiul tocate, oasele sparte (Delikatul în cazul meu... ah pot sa aud fluierăturile) şi o linguriţă de sare. Se amestecă bine carnea cu linguriţa de ceapă rasă, orezul, făina, albuşul, piper după gust, o linguriţă de sare, mărar. Se scot oasele din zeamă şi se ia din amestec cu linguriţa, se rotunjeşte un pic — udaţi-vă mâna cu puţină apă rece — şi se pune în ciorba clocotind. Eu nefăcând perişoare decât o dată sau de două ori înainte, mă uitam cu groază să nu le văd dispersându-se prin ciorbă, dar nu, din fericire au rămas întregi. Se lasă să mai fiarbă, încet, acoperit, încă o jumate de oră cu perişoarele înăuntru. Se adaugă borşul, să fiarbă 2-3 minute, se potriveşte de sare, se aromează cu leuştean tocat, se drege cu smântână bătută cu gălbenuş. Enjoy. Bun bun, eu nu prea fac aşa ceva, dar am fost chiar încântată de ea. 
La felul doi nu pot sa împărtăşesc nimic, duminica de obicei este ziua în care Costi se face magician-bucătar şi produce nişte peşte demenţial la cuptor, în folie, cu tot felul de legume, legumiţe şi slăninuţă. Invenţie proprie reţeta, nu aruncaţi cu slăninuţa, dă un gust fenomenal. 

Deci duminica voastră cum a fost? (raluuuu....!)