Revenim la origini

De ceva vreme nu mai am simțit nevoia sa postez nimic, având revelația ca oricum scriu despre ceea ce trăiesc oricum toate mamele. Mare revelație. Prietenele îndatoritoare, drăguțe: De ce nu mai postezi? El, cu mănuși de box: Normal că ai rămas fără inspirație, ai uitat pe drum ideea blogului. Care fusese ceva legat și de mâncăruri deștepte și de berbeci agitați. 

Așa că să vedem ce mai face mama pe scena culinară și ce mai zice (LA PROPRIU) Rebeca Beca pe scena bebelușească la secțiunea un an și 7 luni.

Mama face o dată la două zile ciorbă. De vită, de pui, de pește, de curcan. Bun bun. Cu borș din piață de la Obor, de la o tanti cu batic care pune o tulpină de leuștean în sticlă. Când deschizi sticla de borș, îți dorești brusc să fii mahmur ca să iei o gură justificat. Legume multe, la fiert în apa în care deja a fiert carnea, strecurată. Carnea așteaptă cuminte pe farfurie, separat. E un motiv pentru care fac asta. Ca să mănânce porția de 50 g pe zi, scot carnea din ciorbă și i-o adaug în farfurie fix înainte să mănânce pentru ca să nu pierd jumătate din ea prin ciorba pe care poate o mănâncă sau nu pe toată. Așa că îndop copilul cu un bol de ciorbă și cantitatea de carne necesară, după care liber, drăguță, mai vrei ciorbă, bine, nu mai vrei, mami e oricum în al nouălea cer. În ciorbă mai pun ce mai am prin casă, orez, paste, tăieței... sau, în momente de lene maximă, pâine integrală. Care este magia pâinii pentru copii? Cred că m-aș fi scutit de multe dureri de cap dacă i-aș fi trântit o pâine pe zi și lapte în biberon. Să nu uit, la final, tona de leuștean. Sau pătrunjel. Sau mărar dacă am dat-o pe a la grec. Sunt urmărită în fiecare zi de modul în care eu refuzam constant să mânânc orice presupunea verdeață și de modul în care bunica și mama cedau grațios în fața mea, motiv pentru care cred ca nu am mâncat decât supe clare cu găluști în copilărie și cartofi prăjiți și pui la cuptor toată adolescența, iar Beca nu va avea acest lux.

Beca rade o dată la două zile ciorba. Este o simbioză perfectă. Stă cuminte în scaunul de masă cât se face respectiva mâncare dumnezeiască și admiră. Mama îi arată câte o legumă, câte o legumă. Zi și tu, mami. Neam. Beca zice daaaa zile la rând. DAR de vreo săptămână încoace a început: A-dei. Mama a leșinat. Lasă, ce contează ca nu zice biblioteca. A-dei. A-dei. A-dei. Acum vreo două zile, ca-tofi. O-șie. Caaa-tofi. E măcănită. Țineți-vă de nas si repetați în cor, da, exact așa vorbește.
Ba-vo, se felicită singură când bate mama din palme ca o apucată. A, cum, aveți salată de masă? Cu oțet? Cu sare multă? Ulei? A-dei!!!!!

În retrospectivă, mă gândesc că poate era mai bine să mă urmărească dezasamblând un calculator sau citind despre fizică atomică...