Powerpuff girl

Rebecul de obicei nu se lasă dusă de lângă mine cu niciun chip, în afară de momentele în care mergem prin vreo casă străină și este prea ocupată să exploreze fiecare colț și să treacă fiecare prag de zece ori.

Rebecul ieri s-a închis în cameră. A împins pătuțul pe care îl trag de obicei în fața ușii ca să o blochez tocmai în eventualitatea în care ar căuta solitudine. Aveam impresia că pusesem un obstacol de netrecut. Fals. She huffed, she puffed... s-a proptit pe cele două piciorușe și a împins pătuțul. Eram în bucătărie și aud... Clic... Măi să fie... Mă uit, ușa închisă. Încrucișez brațele și mă plantez în fața ușii, așteptând urlete urgente. Cum, ea singură? Fals. Stau ce stau, ma plictisesc, ma duc la treaba mea. Bag un cap câteva minute mai târziu: copila strângea liniștită formele în găletușă. Își făcuse singurică de lucru. Să fi venit oare marele moment al independenței? Vrei calule ovăz? Fals. Dar din când în când se mai închide în cameră. Să ignorăm rânjetul meu.

Altfel, de împins mai împinge lucruri: scaunul de masă, scaunul cu rotile de la birou... Dar chiar pătuțul?

Circuitul...

...hainelor de bebeluși și, ulterior, copii în natură este impresionant. Și necesar.
Pentru cel care primește: economii, economii, economii. Economie de bani, economie de timp, economie de neuroni în alegeri.
Pentru cel care dă: spațiu în dulap, acatiste la biserică.
Toate hainele Rebecăi sunt păstrate și reintră în circuit.

Rebecu la 1 an și o lună

Rebecu nu mai este Rebe Bebe, ne pare rău. Are 11 kg îmbrăcată și îndopată, ceea ce se întâmplă mai mereu, iar spinarea mea nu consideră relevantă greutatea propriu-zisă, trimițând din când în când junghiuri avertizatoare-de-dureri și convingându-mă să nu mai iau pe sus copilul decât la absolută nevoie.
Așadar se va vedea necesară o schimbare de titlu și de descriere a blogului.
Rebecu nu are niciun dinte. Nimic. Stau să iasă pe sub gingii de vreo 6 luni, îi pândim, îi momim... degeaba. Rebecu ronțăie biscuiți, molfăie banane, roade pături doar cu gingiile. La o recentă adunare cu șase odrasle, am aflat că se poate să apară primul dinte și la un an și șapte luni.
Rebecu este fascinata de telecomenzi, butoane, telefoane, prize, fire de plastic. Știe de "nu", dar alege să se joace cu noi, pune mâna și așteaptă să ne exprimăm, eventual cu o atitudine sfidătoare, cu piciorul stâng înainte și mâna aproape pe șold.
Rebecu stă la poze, așteaptă cuminte să i le arăți după aceea, dansează pe orice melodie, chiar și cele cântate de mine cu o voce extrem de nemelodioasă, iar hitul care o pune pe jar este Elefantul Cici.
Vocabulărește vorbind... se pun ma-ma, ta-ta și te-te (în traducere liberă carte)? Dar ne-am trezit cu ea că arată picioare, mâini, cercei, banane, nasul oricui numai al ei nu, aduce mingi,sunt convinsă că înțelege mult mai multe, dar nu ar repeta neam, încearcă să se pieptene, să pună telefonul la ureche și tot așa... Încă nu m-am lămurit cum m-am trezit cu un boț de inteligență și interacțiune, parcă mai ieri unde o lăsai, acolo rămânea (exprimându-și nemulțumirea clar, căci noi până pe la 6 luni am fost inseparabile, de parcă tot ceea ce făcuse ea după naștere fusese să se transfere din interior în exteriorul meu).

Rebecu există. Și chiar dacă nu îmi pot imagina o conversație cu ea, știu că mă așteaptă după colț. Împreună cu dinții.