Rememorări

Dacă tot am impresia ca am trecut peste un mare hop acum ca Berbecul are un an, m-am apucat să rememorez aventurile de anul trecut. M-am apucat de pe la o două săptămâni ale ei să notez tot felul de  minuni într-o agendă, un fel de jurnal de alăptare-mâncare-stresare maternă, așa că nu mi-e prea greu chiar dacă
în ultima vreme am impresia că neuronii mei dispar câte unul, câte unul și cu ei și capacitatea de a ține minte măcar în ce zi te afli.

20.02.2011, ora 00:01: O pun în pătuț și, deși pe umăr doarme de rupe, Chiți (pe atunci era Chiți pentru că, evident, chițăia, nu avea plămânii de acum) se apucă să chițăie și să se strofoace cu ochii mari, mari. De mâncat, a mâncat, de schimbată, e schimbată... dormi! Nu, stăm cu ochii mari și pufăim. Iar mie mi-e somn de plesnesc.

Ah, dulcea perioadă în care în fiecare noapte stăteam cel puțin 2-3 ore trează cu ea în brațe, între reprize de somn, plimbându-ne prin casă, pentru că nu voia să doarmă, dar nu voia nici să stea în pat și începea să chițăie... așa că ăsta era singurul lucru pe care îl puteam face, dat fiind că nu vedea la nici un metru în fața ei și se panica imediat ce mă îndepărtam și nu se mai simțea la căldurică.