Pentru prima oară după un an și aproape 3 luni am fost singură în casă. Am impresia ca pentru prima oară în cei 32 de ani ai mei dacă stau să mă gândesc bine...
S-a întâmplat o suprapunere a dorințelor de ieșire în oraș cu prietenii/prietenele, ceea ce presupunea ca unul dintre dragii părinți ai Berbecului să renunțe la dorință..., dar la sugestiile mai mult sau mai puțin vehemente ale oamenilor cu mai mult scaun la cap, m-am hotărât până la urmă să profit de faptul că avem trei bunici în stare funcțională și o las pe Rebe Bebe la cei doi cu curte. Până acum mai profitasem de propria mamă, care venea să doarmă noaptea la noi când era gravă situația, - doar de câteva ori de când s-a prezentat Rebecul la apel, nu dați cu pietre -, dar acum... na... copilul înțărcat, nu mai era nevoie să vină mami acasă la 4 dimineața și la 7 să se trezească să îndoape copilul... așa că... s-a întâmplat nefăcuta și am abandonat progenitura cu cățel și purcel (mă rog, cu maimuță și pisică de cauciuc) la bunicii care abia așteptau să îi arate ce înseamnă distracție maximă, nu ca plicticoșii ăștia de părinți care mai au și alte lucruri de făcut...
Și am ajuns seara târziu acasă, fără copil. Și am așteptat, mamă denaturată ce sunt, să îmi doresc să nu fiu singură. Numai că am impresia că am fost prea ocupată. Probabil că cel mai important este să ai încredere în persoanele cu care lași copilul. Așa că mi-am permis tot ce nu mi-am permis de ceva vreme, să mă culc târziu, să mă trezesc târziu, să lenevesc în pat privind jocul umbrelor frunzelor pe perete, fără să impresia constantă că trebuie să mă grăbesc, că acu... acu... acu se aude ceva din camera cealată. Na, că nu se auzea nimic.
O vacanță de 24 de ore. Recomand.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu