Mirobolată...

... rămân eu din când în când, așa când reușesc să fac un pas înapoi și să mă uit la fii-mea ca și cum nu ne-am vedea 24 din 24.
Când stă proțăpită în mijlocul bucătăriei și nu ți-e frică să o lași singură câteva minute pentru că știe să nu pună mâna pe butoane.
Când îi cer să se ducă în altă cameră și să-și aducă saboțeii și apare cu ei mândră, după ce eventual s-a pus în patru labe ca să îi culeagă de pe sub canapele.
Când, după aproape o săptămână de studiu intensiv a cărții cu magneți recomandată de știe ea cine (pe care ar trebui să scrie "endless hours of fun" pentru că exact așa a fost, măcar că timp de o oră îl ia pe fiecare din sufragerie și se duce să îl pună pe frigider, cu stoicism și perseverență, iar dacă îmi dă prin cap să îi duc cartea în bucătărie, îmi aruncă o privire ucigătoare și o duce la loc pe comodă), știe să pună toți cei 24 de magneți peste umbrele corespunzătoare. Și să îi arate pe fiecare când este numit.
Când o întrebi dacă vrea afară și vine cu pantofii în mâini. Ai ei.
Când se duce să își arunce scutecul.
Când își desface capacul de la sticla cu apă și bea.
Când deblochează orice telefon cu dexteritate maximă.
Când îi spui să se ducă să se uite în oglindă și chiar se duce.
Când îmi dau seama ca tot ceea ce face ea sunt lucruri absolut normale pentru un copil de vârsta ei, dar nu m-ar fi minunat așa de tare la nimeni altcineva.
Când realizez că sunt o gâscă.