Am lasat-o ieri pe Rebe Bebe seara cu mama ca sa dam o fuga pe la Bulandra si pe urma in aceeasi buna traditie intelectuala in vreo doua puburi de pe la Universitate. Nu este prima oara cand o las cu mama, nici ultima oara, din fericire am acest lux, nu foarte des pus in aplicare din cauza faptului ca mama fuge de copil ca ceva de tamaie cand nu este neaparata nevoie sa stea cu ea, dar la indemana datorita faptului ca niciodata nu am rugat-o direct sa stea cu ea si nu m-a refuzat - asadar suntem intr-un echilibru precar, eu nu o rog prea des, ea nu ma trimite niciodata la plimbare, chit ca trebuie sa stea peste noapte la noi si sa lase matza sa moara de foame -, dar a fost o sedinta de baby-sitting atat de plina de surprize de ai fi zis era prima oara cand avea un copil prin preajma.
In primul rand, la 1 noaptea cand am ajuns acasa si am gasit-o jucandu-se bilute pe calculator cu copilul dormind linistit, am aflat cu stupoare ca Rebecul fusese culcat abia cu o jumatate de ora inainte. Asta in conditiile in care ma daduse peste cap un copil care la miezul noptii mergea prin centru incercand sa vanda flori cuplurilor intalnite in loc sa fie in pat... daca o fi avut pat... Departe de mine sa-mi imaginez ca fii-mea era la fel de treaza in acel moment. Din fericire, asemanarile se opresc aici... Devenind Sherlock Holmes instantaneu, desi tot ce voiam era sa pun capul pe perna, am aflat ca mama o culcase la 6 seara, conform indicatiilor mele, dat fiind ca Rebe Bebe era obosita de atata alergat prin parc si dorise sa inchida ochii in masina, dar nu avusese timp, ... nimic ciudat pana aici... numai ca atunci cand copilul dorise sa se trezeasca peste o ora, mama dorise sa o culce inapoi, ca doar e noapte, nu? Copilul, cuminte, a ascultat pana pe la 22.30 cand a zis "gata, m-am odihnit" si s-a apucat de ceea ce stie ea mai bine pana la o jumatate de ora dupa miezul noptii... Mama nu intelegea de ce ma isterizam, eu nu intelegeam ce nu era clar ca avem un somn dupa-masa, dupa care ne culcam de tot abia pe la 9, ca in fiecare seara de luni bune. Previzionam deja aventuri nocturne cu copilul trezit de-a binelea pe la 4 dimineata. Nu, m-am inselat, s-a trezit de tot pe la 8, dar totusi nu mi-a picat bine aventura ei nocturna. Dar, vorba lui... cum sa te apuci sa comentezi cand omul vine se se sacrifica... Eu comentez. Mereu.
Tot la 1 noaptea am aflat in ce constase cina copilului... Lasasem instructiuni clare: un iaurt cu un biscuite... eventual doua iaurturi, ca suntem pasionati de iaurt... Mama a decis ca doua iaurturi e prea mult, asa ca s-a mai uitat prin frigider si a gasit smantana. Deschisa de trei zile. Din care i-a dat. Pe biscuite. No comment. Firul meu de par alb s-a incretit instantaneu. Acum vreo cateva luni avusesem un showdown dupa ce ii daduse ceva lapte. De vaca. Din frigider. Deschis de vreo doua zile... Sa respiram adanc si sa nu comentam? Ei, chiar asa? Sau sa fim recunoscatori ca nu i-a dat din fasolea batuta? Pe biscuite?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu