Rebecu la 1 an și o lună

Rebecu nu mai este Rebe Bebe, ne pare rău. Are 11 kg îmbrăcată și îndopată, ceea ce se întâmplă mai mereu, iar spinarea mea nu consideră relevantă greutatea propriu-zisă, trimițând din când în când junghiuri avertizatoare-de-dureri și convingându-mă să nu mai iau pe sus copilul decât la absolută nevoie.
Așadar se va vedea necesară o schimbare de titlu și de descriere a blogului.
Rebecu nu are niciun dinte. Nimic. Stau să iasă pe sub gingii de vreo 6 luni, îi pândim, îi momim... degeaba. Rebecu ronțăie biscuiți, molfăie banane, roade pături doar cu gingiile. La o recentă adunare cu șase odrasle, am aflat că se poate să apară primul dinte și la un an și șapte luni.
Rebecu este fascinata de telecomenzi, butoane, telefoane, prize, fire de plastic. Știe de "nu", dar alege să se joace cu noi, pune mâna și așteaptă să ne exprimăm, eventual cu o atitudine sfidătoare, cu piciorul stâng înainte și mâna aproape pe șold.
Rebecu stă la poze, așteaptă cuminte să i le arăți după aceea, dansează pe orice melodie, chiar și cele cântate de mine cu o voce extrem de nemelodioasă, iar hitul care o pune pe jar este Elefantul Cici.
Vocabulărește vorbind... se pun ma-ma, ta-ta și te-te (în traducere liberă carte)? Dar ne-am trezit cu ea că arată picioare, mâini, cercei, banane, nasul oricui numai al ei nu, aduce mingi,sunt convinsă că înțelege mult mai multe, dar nu ar repeta neam, încearcă să se pieptene, să pună telefonul la ureche și tot așa... Încă nu m-am lămurit cum m-am trezit cu un boț de inteligență și interacțiune, parcă mai ieri unde o lăsai, acolo rămânea (exprimându-și nemulțumirea clar, căci noi până pe la 6 luni am fost inseparabile, de parcă tot ceea ce făcuse ea după naștere fusese să se transfere din interior în exteriorul meu).

Rebecu există. Și chiar dacă nu îmi pot imagina o conversație cu ea, știu că mă așteaptă după colț. Împreună cu dinții.