Rebecul de obicei nu se lasă dusă de lângă mine cu niciun chip, în afară de momentele în care mergem prin vreo casă străină și este prea ocupată să exploreze fiecare colț și să treacă fiecare prag de zece ori.
Rebecul ieri s-a închis în cameră. A împins pătuțul pe care îl trag de obicei în fața ușii ca să o blochez tocmai în eventualitatea în care ar căuta solitudine. Aveam impresia că pusesem un obstacol de netrecut. Fals. She huffed, she puffed... s-a proptit pe cele două piciorușe și a împins pătuțul. Eram în bucătărie și aud... Clic... Măi să fie... Mă uit, ușa închisă. Încrucișez brațele și mă plantez în fața ușii, așteptând urlete urgente. Cum, ea singură? Fals. Stau ce stau, ma plictisesc, ma duc la treaba mea. Bag un cap câteva minute mai târziu: copila strângea liniștită formele în găletușă. Își făcuse singurică de lucru. Să fi venit oare marele moment al independenței? Vrei calule ovăz? Fals. Dar din când în când se mai închide în cameră. Să ignorăm rânjetul meu.
Altfel, de împins mai împinge lucruri: scaunul de masă, scaunul cu rotile de la birou... Dar chiar pătuțul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu