Oficial se poate spune ca acum două zile fii-mea a început să capete curaj și să o ia la picior între un om fix și un punct variabil în spațiu, fie el o canapea, o jucărică, un alt om-suport sau chiar un loc pe podea pe care să se arunce extenuată după cei trei-patru pași pe care îi înșiră.
Mai făcea ea câte un păscior, câte doi, dar fără prea mare dorință de independeță și numai la mare strâmtoare, când era forțată de împrejurări (a se citi "când incompetenții de adulți îi dădeau drumul de mâini în mijlocul sufrageriei și se puneau fix la 10 cm de mânuțele întinse la maxim"). Și acum se va auzi un urlet mândru de nașă atotștiutoare: "V-am zis eu că la zece luni merge în picioare!" Eh, acum să ostoim entuziasmul, parcă nu s-ar numi mers până nu trece de etapa de legănare primejdioasă și de cădere cu mare of în poponeț.
Din fericire pentru mine, alte previziuni nu se adeveresc, precum că ar dori să exerseze mereu să meargă ținută de mâini. Se pare că este foarte mulțumită să se sprijine din ce în ce mai puțin și din ce în ce mai sfidătoare de canapele și alte mobile mai puțin capitonate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu