Nefăcute

Rebe Bebe reuși imposibilul: să pice de pe canapea ca o placințică pe parchet. Nu pe covor, nu avem covor. Pe parchet. La aproape nouă luni, pot să o consider o realizare ca nu a picat mai devreme? Să ne înțelegem, nu era sub supravegherea mea, ci sub cea bunicească. Care bunică a simțit o nevoie imperioasă de a mătura în bucătărie și de a părăsi copilul adormit pe canapea în sufragerie. Mă depășește de ce dormea pe canapea și nu în pătuțul destinat acestui scop.
Faptul este fapt, în secunda în care am intrat pe ușă, încărcată precum catârul din poveste (să nu aibă cumva cineva impresia că mă dusesem să îmi fac de cap) și am întrebat unde e copilul, primind răspunsul inocent "în pat " (parcă pat nu înseamna canapea), s-a trezit și a dat să miște, fără a mai fi oprită de bare protectoare, și s-a trezit grămadă pe jos.
Rebe Bebe a urlat, mama a văzut roșu în fața ochilor și s-a repezit  la 100 de metri garduri (adică a sărit ca o căprioară peste gărdulețul despărțitor dintre sufragerie și bucătărie), ajungând într-o suflare lângă odrasla urlătoare, dar evident prea târziu, pocinogul se produsese deja. Sinceră să fiu, a urlat mai puțin decât în alte dăți când picase pe spate sau cine știe cum, în încercările de câștigare a independenței mobile, sub supravegherea ambilor părinți care cred totuși că nu se poate merge non-stop în mersul piticului după copil. Mai mult a urlat mama în direcția propriei mame, lăsată fără cuvinte în fața furiei cu copil agățat de gât.
A trecut, evident, fără nici măcar un cucui, doar cu o mare sperietură și cu o bunică ce a promis să nu mai scape copilul din ochi în locuri nebarate.
Am avut și o premieră culinară, probabil simțind nevoia să-mi vărs amarul pe ceva neînsuflețit, și anume o iahnie de fasole a la Maramureș, aleasă pentru că îmi adusese aminte de bunică-mea, care cu multă osteneală m-a crescut fără să îmi provoace prea multe cucuie. Aveam o jumătate de kilogram de fasole, pusă la înmuiat cu o zi înainte în vreo două ape, pe care am fiert-o cu dafin și sare vreo două ore (rețeta zicea o oră jumătate, better safe than sorry), am aromat-o cu piper și ceva oțet. Am luat ceva zeamă caldă pentru a amesteca o lingură de făină în ea și am adăugat toată amestecătura la fasole, lăsând-o pe foc până s-a îngroșat sosul. Între timp, am prăjit două cepe și 200 g de costiță în untură și le-a adăugat să nu se simtă fasolea singură, împreună cu vreo patru linguri de smântână... și cam asta a fost. Plus niște murături. Simplu și la obiect, tocmai bine pentru o zi în care nu mă puteam concentra la nimic pentru că mereu vedeam copchilul căzut ca o frunză pe jos. Mi-am adus aminte cum mâncam câte două farfurii așa și bunică-mea se umfla toată în pene, că doar nu e nimic mai mulțumitor decât să ți se îndoape odorul cu ce ai făcut tu. Eu nu prea știu cum e treaba asta, Rebe Bebe încă e cam mofturici. Și nu, nu a primit fasole.