În căutarea copilului pierdut... și regăsit, înainte de a se panica cineva

Spre deosebire de lunga creațiune la care fac o aluzie extrem de finuță în titlu, la mine totul s-a petrecut în fix 10 secunde care au părut lungi cât timpul petrecut citind 10 volume.
Eram cu Rebeca într-o zi de toamnă însorită în părculețul dintre blocuri din cartier. Știm cu toții genul, cinci bănci aruncate în jurul unui loc de joacă ce trebuie neapărat să conțină un tobogan cu scări periculoase de metal sau eventual fără scări, doar cu pante de cățărare, o roată stricată, un balansoar fără niciun punct de sprijin pentru cei care se dau în el, dar unde te duci pentru că trebuie să socializeze și copilul chiar și în zilele în care nu ai timp mai mult de o oră să ieși. De aer nu prea poate fi vorba când parcul are 10 metri pătrați. Noi și încă doi copii.
La un moment dat apare altă fetiță, mama vine în fața băncii pe care stăteam eu, în timp ce Rebeca se agita pe o motoretă din acelea fără pedale, motoreta mov, copilul în geacă roșie, ai zice că imposibil de camuflat, eu mă uit - mmmmaaaaareeee greșeală - în sus la mămică pentru câteva secunde în timp ce îmi povestea cum și-a băgat mobilul la spălat din greșeală - mobilul nefiind din acela prea șmecher, a supraviețuit aventurii în mașina de spălat -, dau să mă uit din nou la copil... și ia copilul de unde nu-i. Unde putea să se ducă în câteva secunde? Mă ridic, mă uit în jur, convinsă că o găsesc într-un colț al părculețului, în vreun tufiș, după vreo bancă... Nu. Hm... Mă trec toate apele și strig tare: - Copilul meu unde e??!
Ca la comandă, toată lumea ( adică două mame și un tătic) se uită în jur, iar o secundă mai târziu, fiindu-le tuturor destul de clar că Rebeca nu era nicăieri, o zbughesc ca potârnichile spre cele două ieșiri din parc, commando-style, una bucată mămică spre fiecare ieșire, tatăl rămâne să păzească berbecuții, iar eu deja nu mai eram pusă la socoteală că eram de mult ieșită din parc și mă asiguram că berbecul propriu nu avusese cum să ajungă pe singura alee pe care circulă mașini. Logic, nu ar fi avut cum să ajungă acolo, dar.. na... Și în cât timp mi-a luat să ajung acolo a la Flash deja rulasem în cap scenariul cu poliția, cu afișele, cu ... Rebeca nicăieri, mă întorc pe loc, dau să leșin și aud una dintre mămici: - Aici e!
Rebecul se întorcea tacticos după ce explorase intrarea unei scări de vizavi de parc, peste o alee pietonală. Pe motoreta mov, cu haina roșie, care niciuna nu mă ajutaseră să o văd când o zbughise.
Propun brățări cu GPS și alarmă. Și nu glumesc.

Nenea Bu-tu, Nenea Bartoci si Bitia

Si acum incepe concursul: Identificati personajele. Ofer recompensa o ora de babysitting.

Uf

Invidiez pe oricine pare mama sigura de sine si organizata. Evident nu sunt. Incerc sa la fac pe toate si evident ca esuez cu brio in toate directiile.
Si am avut o revelatie: normal ca esuez. Hai sa ne gandim putin. La gradi sau la cresa, exista o singura persoana care sa fie si educatoare, si ingrijitoare, si bucatareasa si sofer? Evident ca nu, fiecare e pe feliuta lui. Si atunci de ce ma mir ca nu merge totul ca pe roate? Ca, daca stau prea mult sa ma ocup de chestiuni practice, nu mai am timp sa citesc despre Peter Pan si Capitanul "Uc". Ca, daca o scot afara de doua ori pe zi, trebuie sa incropesc un pranz rapid si negandit. Uf.

"Pe-te"

Am trecut pe supe creme. De țelină, de dovleac. Pe viitor plănuim una de linte. Rebeca testează conștiincioasă rețete. Bun. Ocazie cu care mai mănâncă și aia mari câte o bunătate.
http://www.dietetik.ro/supa-crema-de-telina/7076.html
http://www.dietetik.ro/supa-crema-de-dovleac/8802.html
Ieri, ziua de pește, impusă programat ca să nu mai uit să îi dau copilului pește din când în când. El, în elan gastronomic mai ceva ca al meu, se întoarce victorios de la pescuit (de la pescuit prin Hala de Pește, ce credeați?) cu o pungă mare și mișcătoare. Nu mișcătoare până la lacrimi de mila bietului pește, ci chiar mobilă, căci elanul cu care plecase în căutarea unui pește cât mai proaspăt îl făcuse să recurgă la cea mai simplă soluție de asigurare a calității... și anume un crap viu. Cam leșinat de cât timp stătuse prin tăvi cu gheață, dar totuși ținându-se și cu branhiile de ultimul fir de viață.
Pus în chiuvetă, cu apă curgând pe el, a înviat de tot și a început să respire. Rebeca, atârnată sub braț ca să vadă mai bine, l-a identificat clar:
- Pe-te!
Pe-tele, fericit, înota. Rebeca, fericită, arăta cu degetul. Pe-te, pe-te. Tati, fericit că a fericit copilul, pleacă din nou după o tonă de legume. Mami, mai puțin fericită, se trezește cu singură cu un pește cât copilul de mare și care făcea ture prin chiuvetă. Trage și o sperietură soră cu moartea când pe-tele simte nevoia să sară în sus ca să își manifeste fericirea. Tati se întoarce și se trezește față în față cu dilema: să transforme crapul în animal de companie și să îl mute în cadă sau să îl facă file?
Am mâncat cu toții o nebunie de ciorbă de pește și pește la grătar cu cartofi.

Rebe Bebe, viitoare gimnastă

Scurt istoric al gimnasticii: Rebe Bebe începuse să se cațere pe barele patului. Câte un pic, câte un pic, ba un călcâi, ba un genunchi, până ne-am trezit cu ea în balans pe bare. Sub supraveghere parentală, desigur, căci escaladările au loc la momentul culcării, adică al urletelor maxime dacă dânsa nu este ruptă de somn. Așa că, după vreo două săptămâni de dat colț în colț, ne-am hotărât să scăpăm de o laterală a patului. Am pus în balans posibilitatea ruperii gâtului copilului printr-o căzătură de sus și siguranța coborârii din pat când va dori dânsa și a învins prima. Logic, de. Așadar, azi dimineață la 7.44, ușa dormitorului nostru a fost dată de perete cu efect sonor maxim de către un copil extrem de treaz și mobil. Uf. Copil dornic de mâncare, așa că mama a încropit repede, cu ochii încă după pernă, un orez cu lapte și banană (250 g lapte, 50 g orez puse când laptele fierbe, încă 20 de minute și o banană plantată în interior după ce a fiert orezul... bun bun, mai că era copilul să nu mai aibă ce mânca...)

Revenim la origini

De ceva vreme nu mai am simțit nevoia sa postez nimic, având revelația ca oricum scriu despre ceea ce trăiesc oricum toate mamele. Mare revelație. Prietenele îndatoritoare, drăguțe: De ce nu mai postezi? El, cu mănuși de box: Normal că ai rămas fără inspirație, ai uitat pe drum ideea blogului. Care fusese ceva legat și de mâncăruri deștepte și de berbeci agitați. 

Așa că să vedem ce mai face mama pe scena culinară și ce mai zice (LA PROPRIU) Rebeca Beca pe scena bebelușească la secțiunea un an și 7 luni.

Mama face o dată la două zile ciorbă. De vită, de pui, de pește, de curcan. Bun bun. Cu borș din piață de la Obor, de la o tanti cu batic care pune o tulpină de leuștean în sticlă. Când deschizi sticla de borș, îți dorești brusc să fii mahmur ca să iei o gură justificat. Legume multe, la fiert în apa în care deja a fiert carnea, strecurată. Carnea așteaptă cuminte pe farfurie, separat. E un motiv pentru care fac asta. Ca să mănânce porția de 50 g pe zi, scot carnea din ciorbă și i-o adaug în farfurie fix înainte să mănânce pentru ca să nu pierd jumătate din ea prin ciorba pe care poate o mănâncă sau nu pe toată. Așa că îndop copilul cu un bol de ciorbă și cantitatea de carne necesară, după care liber, drăguță, mai vrei ciorbă, bine, nu mai vrei, mami e oricum în al nouălea cer. În ciorbă mai pun ce mai am prin casă, orez, paste, tăieței... sau, în momente de lene maximă, pâine integrală. Care este magia pâinii pentru copii? Cred că m-aș fi scutit de multe dureri de cap dacă i-aș fi trântit o pâine pe zi și lapte în biberon. Să nu uit, la final, tona de leuștean. Sau pătrunjel. Sau mărar dacă am dat-o pe a la grec. Sunt urmărită în fiecare zi de modul în care eu refuzam constant să mânânc orice presupunea verdeață și de modul în care bunica și mama cedau grațios în fața mea, motiv pentru care cred ca nu am mâncat decât supe clare cu găluști în copilărie și cartofi prăjiți și pui la cuptor toată adolescența, iar Beca nu va avea acest lux.

Beca rade o dată la două zile ciorba. Este o simbioză perfectă. Stă cuminte în scaunul de masă cât se face respectiva mâncare dumnezeiască și admiră. Mama îi arată câte o legumă, câte o legumă. Zi și tu, mami. Neam. Beca zice daaaa zile la rând. DAR de vreo săptămână încoace a început: A-dei. Mama a leșinat. Lasă, ce contează ca nu zice biblioteca. A-dei. A-dei. A-dei. Acum vreo două zile, ca-tofi. O-șie. Caaa-tofi. E măcănită. Țineți-vă de nas si repetați în cor, da, exact așa vorbește.
Ba-vo, se felicită singură când bate mama din palme ca o apucată. A, cum, aveți salată de masă? Cu oțet? Cu sare multă? Ulei? A-dei!!!!!

În retrospectivă, mă gândesc că poate era mai bine să mă urmărească dezasamblând un calculator sau citind despre fizică atomică...

just checking