miercuri, 30 noiembrie 2011

Realizări

Ce poate realiza un rebeluș de 9 luni în două secunde cât îți iei privirea de la ea ca să te uiți la televizor? (Mare greșeală...) Păi poate ajunge la cana de cafea (rece, foarte rece și aproape goală) de pe birou, destul de departe de margine, mai ales că tu trăiai cu impresia că în niciun caz nu are cum să se întindă până la ea, și poate face jumătate de podea cu stropi de cafea... După care, în scurtul timp în care te duci să iei mopul (Mare greșeală...), ajunge și la castronelul cu fructe de pe masă, referitor la care trăiai iar cu falsa impresie că l-ai pus destul de departe și îl poate trânti pe jos. La urma urmei tot nu-i plac fructele... Cât te mai învârți să strângi, mai trântește niște telecomenzi și se apucă să facă boxele tare, cât de tare, (deja mă repet, dar eram iar sub falsa impresie că nu ajunge la butoane) ca pe urmă să le te duci să le dai mai încet, ca pe urmă să le facă tare... și tot așa vreo 10 minute....

marți, 29 noiembrie 2011

Rebecu Berbecu și medicii...

... sau cum poate un singur copil cu un singur tip de simptom să fie bolnav de două lucruri în același timp din perspectiva a doi medici diferiți...

 Dar totul este posibil, am învățat mai de mult. Este posibil ca la o viroză să ți se dea trei scheme de tratament diferite de la trei medici pe la care ai alergat disperat pentru că nu scădea febra copilului...  Tot așa este posibil să îți tușească copilul cu hârâieli și să ți se spună de la Medlife ca are o bronșită incipientă și că trebuie făcuți aerosoli, iar pediatra care o știe de la o săptămână să îți spună că are... cum era?... faringo-traheită acuta, da. Adică pe românește roșu în gât. Și necesită sirop de tuse și spray...

Eu pe cine cred și cum îmi tratez copilul?



miercuri, 23 noiembrie 2011

Definiția fericirii

Desperate Housewives sezonul 8 și prăjituri de la Călărași

Bipede și patrupede


Asemănări între un  biped și un patruped
- rod pantofi dacă sunt lăsați să ajungă la ei. Poate o diferență ar fi că bipedul încă nu are dinți...
- salivează (ca să mă exprim finuț) și umplu pernele de pe canapea de urme umede
- scot sunete agreabile când te văd... pentru că a venit mâncarea, nu de alta... sau joaca...
- aleargă după minge, unii mai repede, alții mai încet...

Diferențe între un biped și un patruped (la o privire finală, se pare ca un titlu mai bun era ceva cu plusuri ale patrupedului)
- patrupedul vine la chemare, bipedul se uită inocent și o ține pe a lui, eventual cu un zâmbet dezarmant. Cum, nu e bine sa umblu la butoanele de la boxă? Și nici sa merg întins către primul coș de gunoi?
- patrupedul înțelege de nu, în timp ce bipedul se uită și mai inocent, cu un zâmbet și mai dezarmant. Cum, nu e bine să umblu la priză? Ia uite-i și pe ăștia... Se panichează așa... când eu am brevet de electrician... Ah... ce-i asta? Protecție de priză? Hm... lasă că îi vin eu de hac la un moment dat...
- patrupedul știe să aducă mingea, bipedul... știți deja, inocent și zâmbitor...
- patrupedul știe să mănânce și să bea singur, bipedul împroașcă tot cu mâncare și eventual nici nu vrea să înghită nimic oricâte sunete animalifere ai scoate și oricâte obiecte i-ai arăta care să-i distragă atenția pentru o secundă binecuvântată în care uită să-și încleșteze fălcile și reușești să-i strecori o linguriță de materie suspectă digerabilă...

Una peste alta... dacă nu doriți bătaie de cap... luați-vă un cățel... Dacă doriți un ghem de râsete, piciorușe tropăitoare pe coaste paterne, mâini trăgătoare de păr matern și o casă explorata prin băgarea în gură a tuturor obiectelor pe rând, faceți-vă un copil.

marți, 15 noiembrie 2011

39 de fire albe...

... mi-au ieșit când am văzut termometrul arătând 39,8 la Rebe Bebe. Evident toata treaba s-a petrecut la 11 noaptea într-o sâmbătă. Tot respectul pentru ambulanța românească pe care i-am sunat, au ascultat care era problema și în zece minute au trimis la ușă ditamai medicul primar pediatru, pe numele ei Cătălina Varlam, o minunăție de om care a venit, ne-a zis să îi mai plantăm copilului o jumătate de Novocalmin după cel dat deja de mine mai devreme și să o îmbrăcăm cu dresuri udate cu apă la temperatura camerei și să îi punem pe cap p căciuliță udată la fel, a stat cu noi o oră cât timp i-a scăzut copilului febra la 38,5 (ceea ce mi s-a părut o nimica toată de temperatură) și a mai și socializat cu odrasla între timp, odraslă care era într-o mare veselie chit că ardea ca un cuptor, totul cu un mare zâmbet pe buze care ne-a mai adus inima la loc.
După cum spuneam, tot respectul pentru serviciul de ambulanță românesc, la care apelam pentru unul dintre noi pentru prima dată. Am înțeles de la altă lume că ar mai exista și surprize neplăcute, dar din fericire pentru noi a fost un prim contact (să sperăm că și ultimul... sau că nu vor mai fi multe) care a lăsat o impresie bună.
Una peste alta, am adunat trei zile cu febră ba 38, ba 39... ca atunci când în sfârșit am aterizat la pediatră să ne trezim că a dispărut febra. Viroză. De bine, că nu a fost nevoie de antibiotice după cum se vehicula.
Rebe Bebe este astăzi în a doua zi de recuperare, doarme de rupe (tot cu întreruperi, nu vă impacientați), vrea în brațe la mama, de, a fost răsfățată până acum și s-a învățat, iar acum acum șade în mijlocul sufrageriei și flutură vajnic câte o șosetă în fiecare mână. A, pardon, cât am scris eu o propoziție s-a deplasat la scaunul de la birou și... a tras de pe el hanoracul roz (al ei evident)... iar acum sta proptită în două piciorușe sub falsa impresie ca se ține de hanorac... Șșșș, nu spuneți nimic, să nu se prindă.
Mama este așa de amețită și nedormită că a reușit să ardă pe o parte niște amărâți de cârnați țărănești pe care plănuia sa îi pună în varza de Reghin. Da, știu am mai zis de varză, dar aia era de Bihor. Mare diferență! Deci ce am pus? A, da, o varză tocată de mama cu intenția de a o face salată și oprită din nobila cale și aruncată în cratiță, peste o ceapă călită. În cealaltă parte, o tigaie cu cârnați prăjiți nu prea mult (deci nu cum am făcut eu), de tăiat felii și de pus împreună cu varza după ce fierbe doamna o oră. Da, știu, rețeta lui Radu Anton Roman presupune și carne de vițel și carne de porc... ei, na, azi dăm rasol, ne răsculăm...  Totul se pune la un loc, cu boia și sare, se adaugă dafin și cimbru și se mai lasă la fiert zece minute, se toarnă pe deasupra un pahar de bulion amestecat cu unul de smântână și cu mărar... și gata după alte cinci minute de clocot. Tocmai bine pentru un om care nu are chef de stat prea mult în bucătărie, ci cu mâna pe fruntea copilului.

vineri, 11 noiembrie 2011

Prietene, multe prietene

Am citit acum ceva vreme pe unul dintre blogurile urmărite de mine despre frustrările unei mame cu doi copii care se trezise că prietenele se topiseră încetul cu încetul, ocupate cu alte lucruri ce nu implică scutece și chirăieli, și descoperisem cu mare încântare că în cazul meu a fost invers. În mod surprinzător (sau poate nu), am reînnodat relațiile cu vechi prietene din copilărie cu câte doi copii și nevoi nebune de compătimire la comun, am strâns relațiile cu prietene și colege de breaslă, una cu un copil la fel de hiperactiv ca a mea, dar cu un an mai mare, în care văd oglindite toate cele ale Rebecăi, iar una cu un copil pe drum, am cunoscut mame cu băieței care dorm toată noaptea sau care se trezesc la fel de des și cu care mă plimb în parcul IOR o dată pe săptămână, play-date direct, am început să vorbesc cu prietenele avute de dinainte cu mult mai des, am reconstruit podul prieteniei cu colege de liceu și facultate cu băieței de un an și doi ani care râd la tine sau în grupa mică la grădiniță care atunci când Rebe Bebe va ajunge la rândul ei grădiniță vor fi în grupa mare și îi vor arăta cum e treaba pe acolo.
Și mi-am dat seama cât de important este să ai oameni în jur care trec sau au trecut prin același lucru, care să-ți spună că primele trei luni trec, că la un moment dat nu vei mai bântui nedormită prin casă în mijlocul nopții câte două ore cu plodul în brațe care plânge neostoit dacă îl lași jos (jur că are un aparat de măsurat altitudinea inclus), care să te invite la plimbări în parc pentru a vă putea plânge împreună de toate cele și a vedea că nimeni nu e singur sau care pur și simplu să lase copiii acasă sau soțul și să iasă la cafea.Și să nu uit să îi ridic statuie mamei fără de care sănătatea mea mentală ar avea de suferit. Și să menționez că atunci când Costi e plecat din București sau iese în oraș cu băieții îl aștept cu flori la geam.
Așa că dacă cineva citește postarea asta și are o prietenă sau un prieten cu copil sau pe drum... poate îi dă un telefon sau se oferă să meargă în vizită. Contează enorm orice cuvânt articulat.  

Un păscior mic pentru Rebe Bebe

Acum vreo cinci zile, a doua zi după ce a împlinit nouă luni, Rebe Bebe s-a lansat în cariera atletică. A făcut primul păscior nesusținută de nimeni. Pe al doilea l-am imortalizat, la primul eram prea ocupați să ne ținem brațele împrejurul ei ca nu cumva în avântul ei motric să facă un mare plonjon pe parchet.
Acum deja a căpătat un mare curaj, face câte doi pași la rând între noi sau își dă drumul la mâini când se ține de canapea și face un pas aruncător spre a doua canapea. Iar Cami, nașa/best friend-ul/mătușa de a doua/mamă stresată și încercănată de copil de doi ani în care mă văd în curând, se umflă în pene: "V-am zis eu că la zece luni merge în picioare!"


duminică, 6 noiembrie 2011

Nefăcute

Rebe Bebe reuși imposibilul: să pice de pe canapea ca o placințică pe parchet. Nu pe covor, nu avem covor. Pe parchet. La aproape nouă luni, pot să o consider o realizare ca nu a picat mai devreme? Să ne înțelegem, nu era sub supravegherea mea, ci sub cea bunicească. Care bunică a simțit o nevoie imperioasă de a mătura în bucătărie și de a părăsi copilul adormit pe canapea în sufragerie. Mă depășește de ce dormea pe canapea și nu în pătuțul destinat acestui scop.
Faptul este fapt, în secunda în care am intrat pe ușă, încărcată precum catârul din poveste (să nu aibă cumva cineva impresia că mă dusesem să îmi fac de cap) și am întrebat unde e copilul, primind răspunsul inocent "în pat " (parcă pat nu înseamna canapea), s-a trezit și a dat să miște, fără a mai fi oprită de bare protectoare, și s-a trezit grămadă pe jos.
Rebe Bebe a urlat, mama a văzut roșu în fața ochilor și s-a repezit  la 100 de metri garduri (adică a sărit ca o căprioară peste gărdulețul despărțitor dintre sufragerie și bucătărie), ajungând într-o suflare lângă odrasla urlătoare, dar evident prea târziu, pocinogul se produsese deja. Sinceră să fiu, a urlat mai puțin decât în alte dăți când picase pe spate sau cine știe cum, în încercările de câștigare a independenței mobile, sub supravegherea ambilor părinți care cred totuși că nu se poate merge non-stop în mersul piticului după copil. Mai mult a urlat mama în direcția propriei mame, lăsată fără cuvinte în fața furiei cu copil agățat de gât.
A trecut, evident, fără nici măcar un cucui, doar cu o mare sperietură și cu o bunică ce a promis să nu mai scape copilul din ochi în locuri nebarate.
Am avut și o premieră culinară, probabil simțind nevoia să-mi vărs amarul pe ceva neînsuflețit, și anume o iahnie de fasole a la Maramureș, aleasă pentru că îmi adusese aminte de bunică-mea, care cu multă osteneală m-a crescut fără să îmi provoace prea multe cucuie. Aveam o jumătate de kilogram de fasole, pusă la înmuiat cu o zi înainte în vreo două ape, pe care am fiert-o cu dafin și sare vreo două ore (rețeta zicea o oră jumătate, better safe than sorry), am aromat-o cu piper și ceva oțet. Am luat ceva zeamă caldă pentru a amesteca o lingură de făină în ea și am adăugat toată amestecătura la fasole, lăsând-o pe foc până s-a îngroșat sosul. Între timp, am prăjit două cepe și 200 g de costiță în untură și le-a adăugat să nu se simtă fasolea singură, împreună cu vreo patru linguri de smântână... și cam asta a fost. Plus niște murături. Simplu și la obiect, tocmai bine pentru o zi în care nu mă puteam concentra la nimic pentru că mereu vedeam copchilul căzut ca o frunză pe jos. Mi-am adus aminte cum mâncam câte două farfurii așa și bunică-mea se umfla toată în pene, că doar nu e nimic mai mulțumitor decât să ți se îndoape odorul cu ce ai făcut tu. Eu nu prea știu cum e treaba asta, Rebe Bebe încă e cam mofturici. Și nu, nu a primit fasole.



miercuri, 2 noiembrie 2011

9, 3, 1

9 kilograme care se deplasează ușurel ușurel de la stânga la dreapta picioarelor mele, pe propriile piciorușe, ținându-se de genunchii mei și călcând invariabil pe propriile mele labe ale picioarelor de fiecare dată când execută traversarea cea temerară. 9 kilograme care se avântă vitejește sub primul scaun întâlnit pentru a se ridica în două lăbuțe imediat ce ajung sub el și, în cazul în care nu sunt oprite la timp, se dau cu capul de fundul scaunului. 9 kilograme care au o viteză fantastică, încep să "hai la mama", sunt atrase de orice presupune multe butoane și eventual luminițe, telecomenzi, telefoane mobile, boxe, laptop sau, de ce nu, mașina de spalat.
Da, aproape 9 luni și 9 kilograme.

3 ore. Azi noapte, de somn neîntrerupt. Acum două nopți, de somn neîntrerupt. Am apucat chiar sa și visez un pic. Așa începe să arate fericirea, total bliss.Talk about low expectations.

1 broască de pluș. Pe care o vântur la 8 dimineața în stânga și în dreapta pentru a amuza odorul, acompaniindu-i cu o voce oarecum răgușită fragmentul pe care îl emite constant când este apăsată pe burtică, din repertoriul formației fantomă Aqua, ce pare a fi o eternă favorită a fabricanților de jucării.