Varză cu carne. Și eu, și prânzul

După cum sugerează discret (extrem de discret) titlul, sănătatea mea mentală o ia încet razna, cu fiecare trezire la fiecare oră, dacă nu jumătate de oră, în timpul nopții. Mai recent am descoperit cum se poate adormi cu copilul în brațe și cum te poți trezi o secundă mai târziu îngrozită să nu o scapi. Și încă nu îi dau dinții? Nu. Vai. 

Alte isprăvi? Pot da asigurări că dacă există un singur lucru pe care nu vrei să îl atingă într-o cameră, fix acolo se va duce. În cazul meu, dacă uit o secundă că am un copil mobil o voi găsi drept lângă găleată și cu intenții clare de a băga mopul în gură. Intenții zădărnicite cu urlete premergătoare emise de o mamă isterizată cu intenția proprie de a distrage atenția copilului în secunda următoare, în care, oricât de rapid ar străbate livingul, nu ar avea cum să ajungă lângă progenitură, iar dezastrul s-ar produce. Din fericire, când progenitura aude dulcea voce a mamei (dulce la limita spargerii paharelor), întoarce capul și uită de problema din apropiere. Mai pot da asigurări că pe lângă papuci, copchilul va iubi și orice pereche de încălțăminte. Cu cât mai umblată, cu atât mai bine. Ceea ce se transpune în eterne evadări din living ale copilului cu scopul clar de a se repezi în patru labe drept în prima pereche de pantofi imediat ce face dreapta spre hol și în eterne ridicări cu icnete de pe canapea ale tinericii mame pentru a prinde progenitura pe drum. Alte asigurări? Podeaua va arăta ca după taifun în fiecare zi, cu jucării răsfirate peste tot, pe sub canapele, pe sub scaune, cu șosețele desperecheate peste tot pentru că pe măsură ce și le bagă în gură le schimb, dar nu se știe cum ajung să găsesc doar una dintre cele băgate în gură.

Ca să păstrăm putere, trebuie să mâncăm, nu? Așa că prezint și o minunată varză cu carne de la Bihor care l-a făcut pe Costi să radă farfuria, deși, pretinde el, nu îi place varza. Nu m-am lămurit dacă în general sau doar cea făcută de mine până acum. Avem deci o varză, o lingură de ulei, 100 ml de smântână, un gogoșar (eu, de, un ardei), un ardei (eu, de, încă un ardei) o ceapă, o legătură de mărar, o lingură de cimbru (hm... cred că pe ăsta l-am uitat de tot... ), doi căței de usturoi (parcă și pe ăștia i-am uitat... vai), trei roșii, sare, piper, juma de kil de carne (la noi au fost niște pulpe de pui) și 200 g de carne afumată (ici la noi niște slănină de la congelator). Ceapa tocată, ardeii tocați (evident și gogoșarul dacă există așa ceva prin preajmă) și carnea (bucățălită dacă e cazul) i-am înăbușit în ulei, timp în care am tăiat varza fideluță (more or less), am opărit-o și am amestecat totul cu mare înverșunare, sare, piper și (oare?)usturoi, cu apă să aibă în ce se scălda tot și am pus toată trebușoara la fiert până a dat în clocot și a scăzut puțin. După aceea, pac! un capac de felii de roșii peste ea, presărate cu cimbru (ah, da! am pus cimbru!), pac! un capac la propriu și pac! la cuptor o jumătate de oră. Sau mai mult, nu se supără nimeni. La sfârșit, am tocat mărarul, l-am amestecat cu smântâna și am turnat pe deasupra toată combinația. O nebunie! 

A primit și fii-mea un vârf de linguriță, după care a revenit la spanacul ei. Da. Spanac. Proaspăt. S-a dus Costi la piață și mie nu mi-a dat altceva prin cap decât să spun să ia niște frunze și pentru ea. Am regretat amarnic la fiecare frunzuliță spălată. Dar ce, spanacul congelat nu e bun? Deosebit, vă spun! Spanac cu gălbenuș de ou, smântână și brânză de vaci făcută în casă. Nu o nebunie. Dar mâncat. De Rebe Bebe, nu de mine, chiar până la spanac nu m-am coborât.   

Mai am de menționat niște delicii culinare care nu au nimic de a face cu mine sau Radu Anton Roman, dar trebuie neapărat încercate când are lumea chef de o după-amiază ploioasă petrecută la căldurică, în atmosferă ciocolatie și la propriu și la figurat. Am ieșit duminică la "Chocolat" și am mâncat niște prăjituri divinnneeeee. Nu dau nume, trebuie descoperite, toate par la fel de gustoase. Iar ciocolata caldă divinnnnăăă... dar mă repet. Recomand. Din toate papilele gustative.

Friptură de pui cu iz de copil neastâmpărat

Da, fii-mea face parte din tagma copiilor superactivi cu mame superextenuate la sfârșitul zilei. Toata lumea este încântată de cât de activă este și cât de zâmbitoare. Evident și eu. Dar mi-aș dori un pic de somnic. Doar un pic. Astăzi a dormit fix o oră și jumătate într-o singură repriză după ce toată noaptea s-a trezit cam o dată pe oră, dacă nu de câteva ori și la jumătate de oră. Știu pentru că e un hobby de al meu să mă uit la ceas de fiecare dată când mă trezește. Probabil ca să mă prost-dispun instantaneu când descopăr cât de puțin am dormit între o trezire și alta. Dacă îmi spunea cineva acum ceva timp că voi privi cu jind înapoi la lunile de început, când se trezea o dată sau de două ori pe noapte, aș fi râs. Acum ne trezim (cu toții, cred că și cu vecinii) de cel puțin trei ori pe noapte în rarele nopți bune și de zece ori (nu glumesc) în nopțile cele mai rele. Asta este, mă consolez gândindu-mă că niciun adult nu se trezește strigând după mama. Deci am șanse la o noapte de somn la un moment dat.

 Să recuperez niște găteli. Sâmbătă am repus în scenă o fenomenală friptură a la (cine?) Radu Anton Roman, care devine deja o tradiție culinară de weekend. Nu de alta, dar cine nu iubește să arunce niște carne și cartofi la cuptor și să scape de probleme? Eh, asta e puțin mai pretențioasă, dar tot îți dă impresia că ai scăpat de muncă. De mult dădeam târcoale unui "puiălău" din congelator; după cum sugerează titulatura, era un pui întreg, de curte, pârlit frumos, curățat frumos și oferit de soacră-mea acum ceva vreme, de care fugisem o grămadă de vreme, trecându-mă sudori numai la simpla idee de a sta pe lângă el ca să se dezghețe și de a mă lupta cu el ca să îl bucățălesc. Din fericire, Costi era acasă, așa că s-a încumetat și l-a sinucis el, alegându-ne noi cu niște fenomenale bucăți de friptură și de ciorbă. Nu dezvolt ciorba, din aia normală, știți voi. Așadar, aveam carnea, aveam voință, aveam rețeta de friptură și am început cot la cot sa ne amuzăm. Copilul plecat la plimbare cu mama, nu cu doi părinți denaturați care să-l ignore pentru o friptură.

Pe lângă pui, am mai înșirat 300 ml de smântână, 200 g de unt, o lingură de pastă de usturoi, două legături de pătrunjel (rețeta spune trei, dar pentru un pui întreg... acuma na... nu era să rămânem fără ciorbă... ), sare și piper din belșug. Undeva se menționează și măruntaie... dar cine dorește rețeta ca atare și nu trecută prin lentila mea poate să se ducă direct la sursă.

Am înșfăcat așadar bucățile de pui, le-am frecat cu usturoi, sare și piper, apoi am amestecat 150 g de unt cu pătrunjelul tocat, sare și piper și le-am strecurat cu grație sub piele, Jamie Oliver style (Radu Anton Roman style ar fi presupus puiul întreg și cu burta umplută cu acest amestec și cusută). Apoi am luat restul de unt și am uns cu el o tavă cu margini înalte, unde nu am pus un grătar de bețigașe (de, incompetenți), în care am pus carnea la cuptor, la foc iute ca să se coloreze la început, după care la foc potrivit vreo oră și jumătate, timp în care am tot făcut ture prin bucătărie ca să turnăm pe deasupra linguri de smântână diluată cu un pic de apă. După ce am rămas fără smântână, am exploatat sosul ca să ungem puiul, care a prins o coajă maronie fenomenală.

Și gata. O nebunie! Garantez! Plus niște cartofi fierți 15 minute, trași în unt și amestecați cu un sos de iaurt cu mărar (din aceeași sursă). 

Pofta bună!

Pilaf cu pui și pui de om

Şi uite ca am ajuns peste încă o zi în care nu am avut timp de scribuială. Nu ştiu de ce, mă sunase the bestest friend să mă întrebe ce am mai făcut şi nu fusesem în stare să desprind nici măcar un moment memorabil. Aşa sunt unele zile, parcă au trecut fără să îţi dai seama că au trecut. 

Din fericire pilăfuţul meu de miercuri a rezistat avansurilor inamice şi pe ziua de astăzi aşa că nu există îngrămădeli culinare care să mă bulverseze prea rău. Asta a devenit soluţia de cam 8 luni încoace: mult şi rar. Multă mâncare o dată, dar gătit rar şi anume. 

Din seria ce mai avea Anca în frigider şi voia să le extermine, am dibuit minunata următoare reţetă (da, ştiu... cine nu ştie să facă pilaf de pui? Acu' ce să fac, asta am gătit, asta povestesc) care necesită ceva carne de pui (în carte o ţine una şi bună la fiecare fel de mâncare cu câte un pui... eventual şi cu măruntaie, acuma câţi pui să tot mănânci pe săptămână, nişte pulpe nu or fi bune?), o ceapă mare şi vânjoasă, doi ardei fiţoşi, un morcovete zdravăn, două roşii fenomenale, o cană de orez, ulei (eu pusei unt... de, să fie o bombă calorică mai serioasă), sare, piper, boia.  

Am tocat ceapa finuţ finuţ, am sinucis morcovul pe răzătoare, am făcut cubuleţe din ardei şi roţii. Asta de încălzire. Pe urmă, am pus tigaia pe rug (referinţe evidente la Inchiziţia spaniolă în caz că cineva îşi imaginează că nu am aragaz), am expus untul la torturi cumplite care l-au topit de tot şi am chinuit şi ceapa (a se citi am înmuiat ceapa în el), apoi am adăugat carnea să sufere şi ea chinuri arzătoare. Cartea spune să trânteşti şi orezul peste ca să capete aromă de prăjeală. Acuma nu ştiu ce la ce fel de tigaie se gândea autorul, că în a mea nu au încăput toate neam şi a trebuit să scot carnea şi ceapa ca după aceea să pun orezul (spălat, da) ca să se orienteze puţin spre gustul de prăjeală. Din nou, ce fel de tigaie este vizată de se spune că se adaugă apă să acopere tot? Eu a trebuit sa execut un transfer într-o mare cratiţă de yena în care au încăput toate, carne şi orez şi tot restul, plus apă cât să le acopere. Tocmai produsesem o ciorbă de pui, aşa că în loc de apă simplă am pus o parte din zeama de la carne. Bun. Plus toate condimentele. Astea mai lipseau. Şi totul la cuptor, la foc mic mic pentru 45 de minute. Mai mult sau mai puţin. La final, arăta bestial, roşiile făceau tot spectacolul la suprafaţă.

Dacă a mâncat copilul? Nu m-am riscat, părcă am mai sta nişte ani până trecem pe ceapă şi carne rostogolite în unt în tigaie. Ce făcea copilul sub privirile duioase ale părintelui de gen masculin? La început s-a bătut cu pachetul de şerveţele umede. Pachetul a câştigat. Cum? Era atât de încântată că pusese mâna pe el încât îl scutura cu poftă şi a uitat să-şi mai menţină poziţia verticală şezândă. Aşa că a aterizat pe spate cu mare viteză. Accidente casnice, de... Am zis eu că o să alerg cu perna după ea pregătită să o arunc cu boltă în momentul în care își pierde echilibrul. Apoi se ținea de comodă și se înfoia la ea, dând cu palma cu mare poftă. Ce face în acest moment? Roade cu mare poftă telefonul meu mobil recent stricat, fără speranță de reînviere, de am ajuns să o bănuiesc că intenționat l-a azvârlit de nu știu câte ori pe jos.

Frustrări

Azi sunt frustrată. Sunt frustrată pentru că m-am trezit de nenumărate ori azi noapte, că a mea copilă se agita ca la maraton prin pat. Sunt frustrată pentru că mi-am dat seama că nu ne-am tăvălit pe podea decât vreo două ore pentru că în tot restul timpului a stat cu mama pentru că eu a trebuit să alerg pe la cumpărături şi să fac multe lucruri indispensabile traiului de zi cu zi pentru că trebuie făcute... pentru că. Sunt frustrată pentru că trebuie să dorm. Visez la o pilulă minune care să îţi anuleze oboseala şi automat să îţi dubleze timpul. Să poţi să le faci pe toate şi în acelaşi timp să nu pierzi nicio secundă din viaţa copilului tău.

Fiind eu deci atât de frustrată, am să amân pe mâine aventurile culinare (oricum mâine nu gătim, deci putem să rememorăm), ca să păstrăm tema de la care am pornit totuşi, şi am să mă mulţumesc să fiu nemulţumită de ziua mea.

Suflăm în sufleu

Astăzi am avansat copilul la sufleu de dovlecei. Nu după reteţa lui Radu Anton Roman, evident, nu are usturoi. Dar are smântână. Bun, bun. Cred că am o problemă, nu cred ca multe mame mănâncă mâncare de bebeluşi cu plăcere. Eu da. Mă uit urât la ea când termină cerealele şi mă lasă în pom. Glumesc, desigur.

Se ia o bucată mamă nedormită (nu întrebaţi că mă pornesc), se plantează în bucătărie şi se ia una bucată copil care se adoarme înainte. Nu de alta, dar una bucată mamă nedormită nu rezista psihic la una bucată copil mârâitor în scaun şi la gătit în acelaşi timp. Se mai ia una bucată dovlecel, se curăţă, se scot preventiv seminţele, se taie bucăţi şi se pune la fiert. Cât se cuvine ca să fie bun de strivit cu furculiţa. Da, de la ceva vreme am trecut-o pe Rebe Bebe la mâncare strivită cu furculiţa, după ce am descoperit că blenderul avea o sforicică suspectă sub elice care începea să se dezintegreze. Tot răul spre bine, măcar am percutat că poate să mestece cu gingiile ceva bucăţele ce nu pot sa le strivesc ca lumea. După ce a fiert dovlecimea măria-sa, se amestecă cu o lingură de brânză de vaci - făcută în casă (da, ştiu... e grav...) neapărat de o mamă nedormită şi eventual un pic isterică de dimineaţă -, un gălbenuş de ou şi o lingură de smântână. Toată amestecătura verzuie se aruncă la cuptor timp de 20 de minute la foc mititel. Pe urmă, se scoate şi se lasă la răcit. Nu se suflă în el ca să se răcească în pofida titlului.
Copilul evident s-a strâmbat. Nu. Mersi. Mama s-a strâmbat înapoi: las' că am eu ac de cojocul tău. Şi a amestecat prompt şi o lingură de iaurt. Da, ştiu, deja devine un obicei. Dar nu are ce să strice, nu? Mai ales că brusc după aceea, sufleul a fost ras din castronel. De copil, nu de mamă, după cum s-ar putea greşit presupune dacă ne luăm după primele propoziţii din postare.

Perişor, Pelişor şi perişoare

Fii-mea începe în sfârşit să dezvolte o oarecare podoabă capilară, motiv pentru care suntem extrem de încântaţi, dat fiind ca ta-su visa la fetiţe cu două codiţe de pe când era ea în proiect. Îmi amintesc din maternitate cât de ciudat ma uitam la toţi ceilalţi mici sugători ciufuliţi, în timp ce a mea expunea cu mândrie un cap lunguieţ şi abia acoperit timid de un oarece pufuşor. Aşadar, are acum ceva perişor, pe care îl periez în fiecare zi cu conştiinciozitate (nu că dacă nu l-aş peria s-ar vedea vreo diferenţă), iar recent am început să pot să-i fac şi cărare. Deh, mândrie mare.

O poreclă de-a ei este "Pelişor". De ce? Nu pentru că am vorbi noi peltic despre perişorul ei, ci pentru că în peregrinările noastre din această vară am ajuns la Peleş, unde am intrat ca să îl vadă Costi şi pe interior pentru prima oară. Nu mai trebuie sa menţionez că eram cu copchilu' după noi, atârnat cu graţie de spatele lui ta-su într-un marsupiu care de când a ajuns pe la 9 kile îmbrăcată a fost aruncat pe dulap şi îşi aşteaptă următorul posesor. Am urmat cu sfinţenie indicatoarele către "Intrare pentru români", am ajuns în faţa unei uşi închise, ne-am întors către casă unde o doamnă cu atitudine românească get-beget ne-a întrebat cu superioritate: "Dar cine v-a spus să mergeţi la intrarea pentru români?" Chiar, cine s-ar gândi la o asemenea aberaţie? Am fost ghidaţi către o altă intrare, către care arătau toate indicatoarele în limbi străine, unde am nimerit în mijlocul unei turme de turişti vorbitori de toate limbile, inclusiv de română şi unde am aflat că se intra alternativ, un grup de români, un grup de străini. Ne-am dat coate, tocmai intrase un grup de români, şi am decis să ne dăm... nu englezi, să nu exagerăm, dar măcar ruşi. Şi am intrat în următorul grup. Condus de o doamnă ghidă care mi-a amintit perfect de Morticia Addams şi care vorbea din vârful buzelor într-o engleză aproximativă, oferind informaţii pe care le puteai deduce şi tu singur cu un minim de cultură generală.

Fii-mea fiind desigur fii-mea, s-a plictisit instantaneu şi a căscat gura. Mare. Şi nu a mai închis-o tot turul, acompaniind-o pe doamna ghid cu chiote şi ţipete. Nu am înţeles încă de ce i-a plăcut aşa de mult să se audă acolo. Ca şi în Biserica Neagra. O fi fost ecoul, o fi fost răcoarea? (Ralu, vezi? Întrebări pentru cititori.) Cert este că auditoriul avea mari probleme în înţelege ce voia doamna ghid sa spună. Am rămas noi mai în urmă, am mai păcălit-o cu una alta, dar tot mă tem că turul a fost un eşec. La un moment dat, a venit însăşi ghida, cu un surâs delicat, şi a întrebat glumeaţă bebeluşa dacă nu doreşte să ţină ea restul discursului. Cred ca la fel de delicat i-ar fi lipit gura. De aici, aşadar, porecla.
Şi tot de aici umilul meu joc de cuvinte din titlu, care să îmi ofere ocazia sa ajung şi la ce am gătit ieri, şi anume ciorba de perişoare. Bun, bun. Luăm pentru perişoare: 250 g carne tocată viţel sau mânzat (eu am pus pui ca sa mănânce şi bebele),  30 g orez, 30 g făină, un albuş de ou (nu aruncăm gălbenuşul că avem ce face cu el mai târziu), piper, mărar şi o linguriţă de ceapă tocată. Pentru zeamă: 1 kg oase viţel (am sărit peste şi am recurs la universalul Delikat, ştiu ca nu e frumos, dar de), 1 l borş (ahem... adică pliculeţul, da, da), o roşie, o ceapă, un ardei gras, un gălbenuş, 100 ml smântână, sare, 2 l apă, albitură (un morcov, un păstârnac, o ţelină mică), şi leuştean. Se curăţă ceapa şi albitura, se rad mărunt, se pun la fiert o jumătate de oră împreună cu roşia şi ardeiul tocate, oasele sparte (Delikatul în cazul meu... ah pot sa aud fluierăturile) şi o linguriţă de sare. Se amestecă bine carnea cu linguriţa de ceapă rasă, orezul, făina, albuşul, piper după gust, o linguriţă de sare, mărar. Se scot oasele din zeamă şi se ia din amestec cu linguriţa, se rotunjeşte un pic — udaţi-vă mâna cu puţină apă rece — şi se pune în ciorba clocotind. Eu nefăcând perişoare decât o dată sau de două ori înainte, mă uitam cu groază să nu le văd dispersându-se prin ciorbă, dar nu, din fericire au rămas întregi. Se lasă să mai fiarbă, încet, acoperit, încă o jumate de oră cu perişoarele înăuntru. Se adaugă borşul, să fiarbă 2-3 minute, se potriveşte de sare, se aromează cu leuştean tocat, se drege cu smântână bătută cu gălbenuş. Enjoy. Bun bun, eu nu prea fac aşa ceva, dar am fost chiar încântată de ea. 
La felul doi nu pot sa împărtăşesc nimic, duminica de obicei este ziua în care Costi se face magician-bucătar şi produce nişte peşte demenţial la cuptor, în folie, cu tot felul de legume, legumiţe şi slăninuţă. Invenţie proprie reţeta, nu aruncaţi cu slăninuţa, dă un gust fenomenal. 

Deci duminica voastră cum a fost? (raluuuu....!)

 

Mârâici de servici

Cine poate sa fie mârâici de servici decat a mea unică si irepetabilă Rebe Bebe atunci cand se vede nebăgată în seamă din cauza unor lucruri atât de triviale precum pregătirea mâncării, fie ea a ei sau a noastră, şi orice altceva mai presupune viaţa asta a oamenilor care se mai preocupă şi de altceva decât de zdrăngănit jucării şi de explorat podele? 

Ei da, o întreagă aventură sonoră să te apuci de o fasole verde cu un copil aventuros prin preajmă, chiar şi sub nasul lui ta-su.  Îi blocasem accesul în bucătărie (într-un acces anterior de creare de spaţii în casă, am anulat uşa dintre living şi bucătărie... mare greşeala descoperim noi acum) cu un scaun pus de-a curmezişul în uşă, dar copilul, plin de resurse, se ţinea de scaun şi îşi exprima nemulţumirea cu mare durere, văzându-se despărţită, temporar e drept, de preaminunata şi atotprezenta mamă. Eu şi anume. Apoi, recurgând la manevre evazive, a reuşit să se strecoare printre picioarele scaunului, înainte să se prindă taică-su, aşa ca între o una şi alta, am mai şi executat o recuperare fenomenală de copil de sub masa de sticlă din bucătărie. De, ne târâm cu spor, o secundă să îşi ia cineva privirea de la noi şi suntem unde nici cu gândul nu gândeşti.

Dar totuşi am perseverat şi am scos din frigider un kg fasole verde, o ceaşcă mare de smântână, două linguri de unt, o legătură de mărar, o legătură de pătrunjel  şi de prin dulapul cu minuni o lingură de făină, Plus sare. Am plantat fasolea în chiuvetă şi mi-am reamintit de ce nu îmi place fasolea verde. A, făcută de altcineva, mai discutăm, dar de mine? Chiar trebuie să iau fiecare păstăiuţă şi să îi rup capetele? Costi rânjea la mine. 

Mi-am luat inima în dinţi şi am purces la treabă. N-a durat aşa de mult pe cât credeam, dar nici că mai repet experienţa curând. Pe urmă:

•   Se fierbe pe foc iute fasolea, în apă puţină, o jumătate de oră, să scadă apa cât se poate

•   Se toacă verdeaţa, se freacă cu smântână şi făină

*  Se toarnă smântâna în cratiţă, se sărează, se acoperă şi se pune în cuptor încins, să mai scadă

• Când a prins pojghiţă, se presară peste ea nişte bucăţele de unt şi se mai lasă în cuptor, să se rumenească

Mare dreptate are Radu Anton Roman. Orice mâncare devine o minune cu smântână şi, în alte cazuri, usturoi. Mult. Nu e de mirare ca îl iubesc aşa de tare. De când i-am descoperit cartea, parcă gătesc cu plăcere întreită. Sau aş putea spune ca mi-am regăsit plăcerea de a găti, alungată oarecum de stresul mamei unui copil nou venit pe lume, care în primele luni nu ştie ce sa facă mai repede şi cum să se organizeze mai bine. Acum parcă ne-am mai aşezat şi avem timp şi de bucurii culinare din nou. 

Deci spuneam... da, a ieşit ok. Nu mă omor după gustul de fasole verde, dar a fost bună. Recomand în cazul în care ţineţi neapărat la nişte păstăi.   

Am îndrăznit să păstuiesc şi nişte fasole pentru copil. Copilul, de, al meu, nu a agreat problema verde prea mult. Poate alţii doresc, nu ştiu, pe încercate. Cred că mai rău era dacă îi plăcea maxim şi mă vedeam tot rupând capete de păstăi.

În altă ordine de idei, astăzi a fost o zi în care parcă mi-am adus aminte cum este să fii tu din nou. Între o cafea cu Cami şi o cumpărare de cereale pentru copilă, am mers pe jos o staţie şi m-am uitat la cer. La nori. La frunze. Cred ca eram singura persoană de pe trotuar care se uita în sus în loc să aibă grijă să nu cadă prin gropile proverbiale. 

Julie and Julia/Radu Anton si Anca

Tocmai vazusem pe HBO "Julie and Julia", un film incantator despre cum se apuca cineva sa isi umple zilele gatind cate o reteta din cartea celebrei Julia Child, tinand in acelasi timp un blog si ajungand evident dupa aceea celebra, si glumeam cu jumatatea mea despre faptul ca ar trebui sa se faca un film si despre mine, care recent ma apucai sa iau la rand (mai mult sau mai putin, in functie de ce se gaseste prin frigider si de ce avem pofta) retetele din cartea regretatului Radu Anton Roman, romanesti pana in maduva oaselor. Si brusc ma lovi: de ce sa nu fac si eu ca personajul din film (da, evident, asteptand sa devin celebra si sa ma sune toate editurile si televiziunile) si de ce sa nu scriu si eu despre aventurile mele culinare. Apoi, ne-am obraznicit: de ce sa nu povestesc un pic si despre Rebe Bebe, aka Rebeca Berbeca, fii-mea de 8 luni care in acest moment imi vaneaza papucul pe podea si incearca sa il roada de stai sa te intrebi "este un catel? este o pisica? nu, este un bebelus". La urma urmei, ce sa faca o mama in concediu de crestere a copilului?

Si asa m-am apucat in joaca de blogareala. Sa vedem cat ma tine.

Si vorbind despre retete, azi m-am lansat intr-un fenomenal ostropel de pui dupa reteta minunata a lui Radu Anton Roman, pe care o redau dupa cum m-a taiat pe mine capul: 

• se iau un morcov, o ceapa, o capatana de usturoi, o lingura de faina, sare, otet, 100 g unt (in carte scrie untura... am ocolit putin), marar, patrunjel, 300 ml supa de carne (in carte scrie 800 ml, am pus mai putin pentru ca oricum am folosit mai putina carne) si 4 pulpe de pui (in reteta avem un pui... deh... cam mult pentru doi oameni jumate)
• se spala pulpele, se incinge tigaia, se topeste untul si apoi se rumenesc pulpele.
• se toaca morcovul (eu am pus doi, de) si ceapa (una mare rosie), se scoate carnea si se calesc legumele in untul ramas, apoi se sting cu supa fierbinte de carne.
• totul (carnea si legumele in supa de carne) se pune intr-o cratita si se lasa sa fiarba 15 min cu capac.
• se curata capatana de usturoi si se taie feliute, se caleste in unt si se stinge cu o lingura de otet (eu am avut balsamic) si se varsa peste carnea care fierbe intr-o mare veselie. 
• se sareaza si se pipereaza dupa gust (adica in cazul meu dupa gustul lui Costi) si se mai lasa sa fiarba inca 5 minute. 
• se ia de pe foc, se presara pe deasupra patrunjelul si mararul tocate (cam jumate de legatura din fiecare) si se lasa cu capac sa se amestece aromele. 

O nebunie! Va garanteaza Costi care a ras farfuria si va garantez si eu care am  luat dumicatul de paine si nu m-am lasat pana nu am sters tot sosul din farfurie. Noi am mancat cu cartofi prajiti (deh, familie care mananca sanatos). Altii poate vor recurge la un piure mai sanatos.

Fii-mea a mancat si ea tot ostropel, dar facut pentru ea special, dupa cum m-a sfatuit o minunata pediatra de la Medlife, d-na dr. Simona Sicoe, pe care o recomand cu mare caldura, este o deosebita si o minunata. Adica: am fiert un ciocanel (cam o ora jumate), am strecurat supa ramasa, am fiert in ea un catel de usturoi intreg si o rosie decojita si fara seminte timp de 30 de minute. Apoi, am desprins carnea de pe os, am pasat-o cu furculita si am amestecat-o cu zeama cea rosie si frumos mirositoare dupa ce am luat-o de pe foc, am plantat o foaie de dafin in ea, un praf de sare si un strop de ulei de masline extra-virgin si am lasat-o un pic sa ia gust. Costi a insfacat o furculita si le-a strivit pe toate cu furie pana ce am apreciat amandoi ca nu avea sa se inece copchilu' cu asa ceva. Si a mancat intr-o mare veselie. Deci recomandam. Costi plesnea de fericire ca in sfarsit mananca si copilu' ceva ce seamana a mancare normala. Si eu la fel.

Cam atat despre mancare pe ziua de azi. Continuam maine, fasole verde dupa reteta aceluiasi super-om, ca doar ostropelul nostru de azi nu se poate sa se plictiseasca iar cu cartofi prajiti.